Despre mine

Untitled
Ciau!

Nu ştiu cum ar trebui să arate un portet virtual. Nu am chestii interesante de spus despre mine sau lucruri care să fascineze şi să mă facă să par o persoană 4D. Singura dată când am încercat să scriu despre mine a fost cu câteva luni în urmă, într-o redacţie plină de vise şi oameni frumoşi. Asta am scris în câteva minute, cu creionul pe un carneţel ieftin cu coperta plină de instrumente muzicale:

,,Elena a copilărit în umbra poveştilor mamei, care inventa basme pentru a-şi adormi odorul neastâmpărat. Învăţa poezii în clasele primare, pentru ca mai apoi să le poată recita în faţa clasei. Avea o nemotivată necesitate de a obţine acceptarea celor din jur. De aceea a fost marginalizată de colegi.

S-a încăpăţânat, totuşi, să fie pusă pe o treaptă enervant de înaltă, aşa că, din moment ce recitarea poeziilor era privită cu strâmbături, a ales să scrie. În clasa a IV-a, undeva pe la început de primăvară, a scris o poezie de 10 versuri. Elena era acum Eminescu. Cu poezia expusă pe hol, devenise cu adevărat poeta şcolii. De atunci, îmbătată la doar 11 ani de un oarecare succes efemer, a decis să îşi trăiască viaţa scriind, indiferent de forma pe care scrisul o poate lua.”

✿ ✿ ✿

Obişnuită ca lumea să ştie că niciodată nu răspund când cineva mă strigă Elena, am fost foarte şocată când am schimbat şcoala şi a trebuit să accept că…aşa mă cheamă. (Nu mai vorbesc de indignarea pe care am simţit-o când am descoperit mai mulţi băieţi numiţi Eli decât fete. M-a făcut să pun o grămadă de întrebări…mie şi părinţilor). Cum era să accept să fiu Elena când toată copilăria mi-am scris numele pe caiete Eli? (Cu un I în faţă, pentru că, se pare, auzul meu fin prefera Ieli, în loc de Eli). Poate din acelaşi motiv refuz acum să mă mai prezint drept Ieli. Cum să accept să fiu Ieli când cel mai diplomat mod de
a mă prezenta, fără să stârnesc râsete, este Elena?

Asta încerc să schimb cu această primă îndrăzneală de a mă descrie. Vreau să fiu iar Ieli, să scriu poezii, să desenez şi să dorm până la prânz. ^ ^