N-am mai scris nimic de trei luni. Starea în care mă afund nu mi-a dat voie să scot nimic din mine. Nu m-a lăsat să pun nimic pe alb, să împărtășesc prin scris cum o făceam înainte. Ca să fiu transparentă, nu simt că fac cinste scrisului, dar voi încerca să pun aici o frustreare pe care am trăit-o recent.

Mi-am pus ghiozdanul în spate, mi-am luat ciorapii dungați și am plecat să iau parte la un eveniment pe care l-am tot urmărit pe facebook. Aproape că țopăiam în jurul cortului care se ridica în fața mall-ului și făceam poze din toate unghiurile. Eram așa emoționată și entuziasmată încât mai aveam puțin și cădeam pe spate într-o gură de canal. M-au avertizat două tipe cu covrigi în mâini că ar fi înțelept din partea mea dacă nu aș mai face vreun pas în spate. M-am întors, am văzut gaura din asfalt, nu am văzut niciun indicator și m-am gândit ah, iar se schimbă legea sau ceva. Am mai înconjurat de vreo câteva ori cortul și am prins pe ultima sută de metri un stativ vrut stâlp de susținere a unei bande galbene, care avea chef să meargă pe aripile vântului. Apoi a venit mâncarea.

Evenimentul promova oprirea cruzimii împotriva animalelor. Aducea în fața trecătorilor o gamă largă de mâncăruri alternative, care nu aveau în compoziție carne, lactate sau ouă. De la drob, cozonac, pască și până la răcituri, mi-am umplut farfurioara de plastic de mai multe ori și am savurat fiecare bucățică. Atunci m-am simțit foarte mândră de mine că am încetat să mănânc carne. Privirile oamenilor care mă îndemnau să iau mai multă mâncare, care îmi explicau ce se întâmplă în abatoare, care îmi dădeau sfaturi despre cum să-mi echilibrez alimentația m-au făcut să mă simt un om bun.

Am iubit asta, iar când în difuzoare au pornit plânsetele animalelor înainte de a ajunge mâncarea din vitrinele de la Mega Image mi s-au înmuiat picioarele și mi-au dat lacrimile. Mi-am adus aminte imediat de toate animalele pe care le-am plâns până atunci. De la puiul de găină pe care-l iubisem și care a ajuns în oala de ciorbă și până la văcuța pe care am văzut-o împinsă într-o zi într-o dubă. Am întrebat de ea multe zile în șir până când mama mi-a spus că au dus-o la abator oamenii cu duba. Atunci am întrebat unde e acest abator și ce fac oamenii ăia acolo. Ea mi-a zis că au dus vaca pe câmpie, au omorât-o și au dus-o apoi să o transforme în carne pentru cârnați. Eu am fugiat în gura dealului de unde pot să văd câmpii și am plâns. Dacă fug suficient de repede, îi prind pe oamenii ăia? Pot să le spun să nu o facă? Nu o să uit niciodată pata roșiatică de pe câmpie. Erau razele soarelui care apunea, dar pentru mine era sângele văcuței mele. De asta nu am mâncat niciodată carne roșie și nici cârnați.

Mi-am dorit să devin vegană de când mă știu. Am încercat de mai multe ori, dar de fiecare dată ajungeam să leșin sau să mă simt amețită. Tata îmi zicea atunci să-mi bag mințile în cap și să pun mână să bag carne în mine. Nicio masă fără carne, zicea el. Nicio mâncare pusă pe masă prin suferință, i-aș fi zis eu. Am trăit acest conflict continuu cu familia până când, într-un final, am decis să fiu sinceră cu mine și cu principiile mele. Am citit într-un articol din Decât o Revistă despre profesorul Săndoiu, care zicea la un moment dat că dacă ții la principiile tale, nu ar trebui să traversezi pe roșu chiar dacă strada e goală. La asta m-am gândit și am tăiat carnea din alimentație. Nu înainte de a citi ce se întâmplă în corp și de a strânge rețete care să ajute organismul să funcționeze corect. Am înțeleg cu ce greșisem până atunci și de ce cădeam din picioare.

Atunci s-a întâmplat. Eu mă bucuram de o bucată de cozonac când am văzut-o. Și-a băgat capul pe sub banda galbenă și a călcat în picioare imaginea întinsă pe asfalt, pe care erau schițate formele animalelor sacrificate. S-a oprit în mijloc și a început să râdă. Un tip în tricou negru pe care scria Vegan o tot ruga să nu mai calce în picioare imaginea, dar ea râdea. Până la urmă a tras-o de mână un alt bărbat, iar ea îi spunea în gura mare: ,,Just look at them!” Aș fi vrut să îi arunc farfuria din mână în cap și să strig Bitch, dar încă mai aveam mâncare, așa că am scos din buzunar un pachet de șervețele. M-am aplecat și m-am apucat să șterg urmele bocancilor ei de pe imagine. În timp ce ștergeam mă tot întrebam…

De ce simt oamenii nevoia să distrugă lucruri cu care nu sunt de acord? Care nu se pupă cu propriile concepții? De ce lucrurile cu care nu ești tu de acord merită să fie călcate în picioare? Apoi m-am ridicat și am văzut alți oameni care se strâmbau și râdeau în timp ce treceau pe lângă cort.

,,Și ce să mânânci, frate, atunci?”

,,Demenți.”

,,Ia uite-i și p-ăștia.”

,,Dar nu mai mâncați, mă, nimic atunci.”

Oamenii în tricouri negre, însă, nu se strâmbau și ei. Nu aruncau cu jigniri, ci îi invitau să guste măcar mâncarea. Mi-a părut rău și simțeam că fierb de furie. Cei mai inteligenți de pe planetă sunt mai ocupați să se urască decât să se iubească. Și știința ar spune că suntem evoluați. Bullshit. Nu suntem în stare să ne înțelegem, să acceptăm că nu trebuie să gândim toți la fel. Am ars pe rug oameni care nu credeau că soarele și planetele se învârt în jurul Terrei, am ucis oameni care nu credeau în Iisus, iar acum călcăm în picioare oameni care nu mănâncă aceleași lucruri ca noi. Nu ne învățăm lecția niciodată. Trist.