,,Te simt aproape de mine. Ești sinceră și mă cauți. Te cauți pe tine.”

 

Ciorapii în dungi cumpărați de la raionul pentru bărbați mă strâng puțin aproape de genunchi, dar fularul pufos îmi acoperă jumătate din față, așa că disconfortul nu este chiar atât de mare. Îngrămădită în geaca groasă, ascult o melodie despre destinații potrivite în viață și aștept tramvaiul. Jumătate din păr mi se revarsă peste partea dreaptă a fularului, iar cealaltă parte îmi stă lipită de gât. Niciodată nu mi-a stat părul, așa că a încetat de ceva vreme să-mi pese dacă are forme ciudate sau decide să se electrizeze brusc. Un tip și-a acoperit gura cu un fular subțire, albastru. Are sprâncenele la fel de negre ca părul și mă privește fix. Mă uit puțin la el și încerc să-mi dau seama dacă-l cunosc, dacă ne leagă ceva ca privirea aia dintre noi să existe, dar decid să mă întorc cu spatele și să mă uit după tramvai. Normal că a fost doar o scuză ca să îl evit.

În tramvai abia mă strecor, iar ghiozdanul meu, astăzi mai plat decât de obicei, lovește câțiva grăbiți în vârstă, așa că iese un concert de jigniri. Dau muzica tare și privesc pe geam. Bucureștiul noaptea îți taie răsuflarea. E una din nopțile alea când îmi doresc să fi trăit viața părinților mei. Școală, căsătorie, copii. Îmi imaginez cum m-aș fi mutat într-o curte mare, cum aș fi început să ard bucătăria încercând să gătesc și cum aș fi îmbrăcat colanții aia dungați. Cum aș fi împodobit bradul cu un tip pe care l-aș fi știut din generală și pe care aveam să-l văd pentru tot restul vieții cum vine obosit de la un serviciu prost plătit, cum s-ar trânti în pat și ar urmări paralizat toate canalele de știri. Dar măcar am fi fost sănătoși, cum ar zice bunică-mea. În schimb eu alerg după oameni, lovesc tastaturi la ore târzii frustrată că nu reușesc să mâzgălesc pe foaia aia imaginile pe care le văd în minte, nu am brad și nici nu am rămas în relații bune cu băieții din generală. Meh, am ajuns și trebuie să cobor.

Urc în liftul în care vezi pereții urcând și coborând prin fața ta și ies în căldura pe care o așteptam. Mă refugiez disperată lângă calorifer și îmi dau fularul jos. În față mi se conturează silueta în geam, iar dincolo de el un bărbat în sacou traversează strada cu un buchet de flori în mâini. El nu are fular. La intrarea în sală mă întâmpină ea. O femeie înaltă, cu ochii care fac încrețituri ca picioarele de gâscă atunci când zâmbește. Are părul voluminos, care îi încadrează fața ca un hexagon cu obraji aprinși. Îmi trag scaunul în fața ei cu un râs necontrolat și stupid și o privesc.

Ochii ei sunt mari și albaștri, iar cel stâng tinde să fie mai mic decât celălalt. Sprâncenele îi sunt arcuite și pensate cu foarte multă grijă. Ele se ridică ușor în timp ce pupilele mă analizează cu rapiditate. Clipește des, iar colțurile buzelor subțiri se mai ridică uneori, parcă vrând să creeze un râs, dar coboară la fel de repede. Un rid fin stă expus pe linia nasului, iar șuvițele din părul castaniu îi mai alunecă sfios pe frunte. E frumoasă. Mă uit la ea și aș vrea să-i spun că privirea ei mă înfioară. O iau de mâini și ea se apropie și mai mult de mine. ,,E mult mai bine așa” , zice ea.Eu îmi doresc să mă ridic de pe scaun și să fug. Îmi dau instinctiv capul mai în spate, dar vocea groasă de pe fundal care vorbește despre vulnerabilitate, sinceritate, empatie și despre scutul personajului social îmi spune să mențin privirea în ochiii celuilalt. Mă uit speriată. ,,Mă vezi? Mă înțelegi? Știi că îmi simt picioarele ca un jeleu și că mi-au transpirat mâinile pentru că inima fuge la maratoane nebunești acum?”.

Ea știe. Îmi zâmbește și îmi strânge mâinile. Corpul meu atât de încordat se destinde brusc și cu o răsuflare adâncă, o privesc mai mult. Brusc, femeia din fața mea îmbracă straiele unei mame. Când ne așezăm să observăm nu doar cu privirea, îi spun asta, iar ea râde și se înroșește toată. O strâng puternic în brațe la final, iar ea îmi mulțumește. Nu știu cine e, nu știu cu ce se ocupă, dar acolo, în momentele alea atât de înfricoșătoare m-a ținut de mâini. Și pentru asta am iubit-o.

 

Da, am privit un străin în ochi minute în șir, am tremurat și am înțeles de ce e important să ne vedem. Să ne lăsăm văzuți. Să fim mai mult oameni și mai puțin personaje. Probabil că voi tremura iar dacă voi întâlni priviri străine, probabil mă voi mai ascunde pentru un timp în spatele prietenilor atunci când merg în locuri cu mulți oameni și nu voi putea niciodată complimenta oamenii pe care-i plac fără să cred că sună superficial, dar nici nu mai vreau să fiu un melc care se ascunde în cochilie. Devine deja enervant.