Stau singură la o masă de opt persoane și am în fața o ceașcă de cafea mare cât un castron de orez. Laptele îmi face rău, dar am cerut special, pentru că mă vreau puțin rebelă. Îmi dau jos paltonul gri, gros, cu o glugă mult prea mare, care îmi acoperă jumătate de față și mă așez. E frig afară, așa că majoritatea oamenilor de la mese poartă bluze pufoase cu moși crăciuni, fulgi de zăpadă sau aleg un model simplu, alb. Fiecare soarbe elegant din propria cană burticoasă și se uită în gol. Mă întreb la ce se gândește tipa care începe să aibă lacrimi în ochi. E la o masă distanță de mine și privește fix spre perete. Câte amintiri trebuie să i se deruleze prin față! E și ea singură. Ca mine. Îmi scot agenda din ghiozdan și încep să schițez observații despre fiecare persoană. Intră un cuplu francofon și se așează nu departe de mine, dar nici îndejuns de aproape încât să îi pot auzi clar. El are părul grizonat și picioare lungi, iar ea un palton superb, albastru închis. Își iau câte o cafea și își zâmbesc când se așează unul în fața celuilalt. Eu mă afund din ce în ce mai mult în scris. Încerc să-mi aduc aminte detalii de la ultimele două întâlniri pe care le-am avut cu o zi înainte. Culoarea ochilor, a paltoanelor, a felul cum fiecare se juca cu câte ceva. Bețișoare de cafea, biscuiți cu scorțișoară. Scriu patru pagini despre un personaj fără să-mi dau seama și apoi recitesc. Râd și închid carnețelul. Cafeaua s-a răcit. Nu am băut-o. Iar.

Mă ridic, îmi pun paltonul pe umeri și ies din local. Vântul aspru mă apasă pe obraji, așa că îmi trag eșarfa deasupra nasului și cobor la metrou. Elasticul de păr s-a lăsat, iar firele îmi invadează fruntea. Îmi e lene să refac coada, așa că îmi pun gluga și continui să cobor scări. În metrou, privindu-mi paltonul în geam, mă gândesc. Dacă aș sta mai dreaptă, și îmi îndrept postura, chiar aș avea o altfel de prezență? Tipul de la tejghea nu m-ar mai privi cu superioritate? Dacă i-aș spune tipului din Flanco să nu mă mai urmărească așa, pentru că nu am intrat să fur, s-ar opri și s-ar întoarce la locul lui? Dacă m-aș uitat în ochii oamenilor, ar înțelege că îmi e doar teamă și nu e vorba de aroganță? Se oprește metroul, iar reflecția mea dispare în deschizătura ușilor. Mă dau puțin în spate când urcă multă lume, pentru că urăsc să stea cineva prea aproape de mine. Rămân fără aer și îmi vine rău. O văd iar. Tipa în palton gri mă privește prin geam și mă întreabă serioasă dacă nu am regrete. Ba da. O grămadă. Aș fi vrut să nu fi tremurat la ambele interviuri, să nu fi spus atâtea prostii doar pentru că am intrat in panică. Poate că ar fi fost mai bine dacă aș fi avut ceva mai mult tupeu. Ah, tupeu. Cuvânt nenorocit. Să te izbești cu capul de el de atâtea ori și să nu ajungi să-l stăpânești niciodată. Nu că e trist? Al dracului de frustrant. Aud vocea tatei. ,,Dacă nu ai tupeu, nu răzbești în viață.” Poate are dreptate.

Schimb metroul și mă gândesc la impresii. Majoritatea primelor impresii sunt greșite, se zice. Singura dată când am auzit o primă impresie sinceră despre mine a venit din gura unei tipe cu părul scurt, gri și mai aveam puțin și plângeam. M-am abținut. De ce ne batem capul cu proiecția pe care o lăsăm atunci când plecăm? Iar îmi amintesc, iar simt că am greșit, așa că îmi las privirea în jos și îmi privesc bocancii. Au câteva zgârieturi, pentru că tind să calc strâmb de foarte multe ori. Apoi îmi amintesc că mi s-a spus că mă uit prea mult în jos și că nu văd nimic deasupra mea. Acolo se petrece acțiunea, iar eu o pierd. ,,Dacă nu ai tupeu, nu răzbești în viață.” Ah! Iar. Ei, și dacă aș avea tupeu, ce s-ar întâmpla?

Dacă aș avea tupeu…le-aș spune oamenilor să înceteze să mă mai strige Elena, pentru că nu îmi place, ci Eli, pentru că așa m-a botezat bunica din dragoste, aș merge să complimentez fiecare om pe care-l plac, aș cere înțelegere de la ceilalți și mai puțină ignoranță. Le-aș spune colegilor din generală să mă lase în pace, profei de română că a fost nasol să mă mintă cu rolul ăla în clasa a VIII-a, tatei să fie mândru de mine și să o lase mai moale cu critica, mamei să mă sune mai des și fratelui să mă întrebe măcar o dată pe săptămână ce fac. I-aș spune celeilalte bunici că scrisul e o meserie, aș urla cât mă țin rărunchii la femeile în vârstă care mă numeau piază rea în copilărie și i-aș da o palmă tipei care mă trăgea de păr în clasa a V-a. Le-aș explica prietenilor că am nevoie de momente singură și că nu-i ignor din răutate. Aș spune nu facultății de jurnalism și aș merge pe ce iubesc. Dar ce rost au toate astea? Metroul se oprește și ies din nou în frig.

Înfofolită și fără tupeu.