Cu un pahar de vin roșu ținut cu ambele mâini, pentru că îmi era teamă să nu-l scap, priveam tablouri și încercam să par mai deșteaptă decât eram. Știți momentul ăla când te trezești printre oameni culți și citiți și tu răsfoiești doar cărți de Dostoievski și puțin de Barnes (foarte puțin, adică o carte), dar totuși ești acolo și trebuie să te comporți ca și când ai ști ce se întâmplă? Am pățit. Mereu pățesc. Momentele stânjenitoare, în care realizez că mă despart de ceilalți multe articole necitite, multe petreceri nefrecventate și ideologii necunoscute, mă urmăresc. Din ce în ce mai des. Am fost invitată recent la o masă de către oameni mai ,,mari” și m-am panicat. Din instictul de a păstra ierarhia, mi-am tras scaunul într-un colț și am privit tăcută mâncarea. Foamea zăpăcitoare de cu cinci minute în urmă decedase brusc. Simțeam că dacă voi mânca ceva, voi vomita. Am molfăit silențios câte ceva, apoi m-am ridicat, am declarat convinsă că sunt plină, nu mai pot mânca, și am plecat. Mi s-a descrețit fața când am ieșit și m-a apucat foamea.

Poate sunt doar eu sau poate nu, dar sunt veșnic presată de gândul că trebuie să mă integrez, că trebuie să am, așa cum îmi place să spun mereu, un scaun doar al meu. Pe care să nu se așeze nimeni altcineva, pe care să nu-mi fie teamă că-l pot pierde vreodată. Sunt conștientă că nu câștigi un scaun doar dorindu-ți unul nebunește, ci muncind și perseverând, dar câteodată tare mi-aș dori să fi putut moșteni unul. Cum au moștenit alții, care grație ființelor care i-au adus pe lume, s-au așezat din prima clipă pe un scaun de aur. Nu judec, doar îi privesc cu invidie. Și nu invidie constructivă, de existența căreia, sincer, mă îndoiesc. Acum, la începutul anului III de facultate, după o luptă internă sufocantă, care se manifesta prin încrețirea exagerată a frunții de Eminescu și prin căderea constantă a părului, agitația și teama sunt mai prezente ca niciodată. Complexul de inferioritate parcă se întipărește în sânge, iar comunicarea cu cei din jur devine din ce în ce mai neplăcută.

Poate e un sindrom, mă gândesc, al ultimului an de facultate, când toate grijile de viitor vin val vârtej pe capul tău și te zdrobesc ca pe un gândac. Îți vin în minte toate pozele din online cu studenții care au terminat și cerșeau, de care obișnuiai să răzi, pentru că nu te indentificai cu ei nici în ruptul capului. Adică nu era posibil ca tu, eminent absolvent de liceu, cu 9,29 în BAC și cu toată lumea la degetul tău mic, să ajungi să cerșești cu toca la picioare. Ei, uite că acum viitoarul poate, printre alte opțiuni, arăta așa. Încep să apară probleme legate de acte, hârtii, cu care te lupți și îți dai seama cât de rău este că nu ai fost niciodată învățată să gestionezi probleme legate de fisc, asigurări de sănătate și alte minuni. Că doar nu te interesa asta când erai puștoaică și doar citeai Alexandre Dumas. Viața era frumoasă, nu aveai griji, iar lumea banilor ți se arăta urâcioasă și prea puțin importantă. Banii nu aduc fericirea, spuneai în timp ce te închideai în cameră. Ce îți trebuiau ție bani când primeai totul gratis? Aveai să trăiești din scris iar asta îți ajungea. Cât de greu putea să fie să te transformi, odată cu vârsta, într-un adult responsabil?

Răspunsul? Exagerat și dureros de greu.

M-am transformat din copilul care se voia artist și nu dădea un ban pe societate și pe regulile ei tâmpite, într-un adult speriat de ziua de mâine și de un contract pe care nu îl poate citit. Cesionar? Cedent? Ce? Nu știu încă să primesc complimente și aș vrea să întâlnesc oamenii pe care îi admir, dar nu am curaj nici să le spun cât de mult mă impresionează. În schimb, le scriu scrisori pe care le împăturesc și le ascund prin cutiile cumpărate cu 10 lei din pepco. Lașitatea primează la cei 21 de ani pe care-i am. Încă nu mă pot așeza în rând cu oamenii cu pahare de vin din jurul meu, pentru că mințile lor au traversat mai multe pasaje culturale decât a mea, iar masa încă prefer să o iau singură sau cu prietenii mai apropiați. Fac trei ture înainte și înapoi înainte să bat la o ușă și îmi e greu să cer ajutor. Dar, în ciuda diferențelor exagerate dintre mine și ei, oamenii lângă care vreau să îmi trag scaunul, continui să mă trezesc dimineața și să îmi doresc să pot trimite cândva scrisorile alea. Mi-am cumpărat cărți despre teatru și istoria cinematografiei și mi-am lipit pe pereți alfabetul coreean. În întunericul ăsta produs de convalescența studentului în an terminal, am decis să iubesc mai mult lucrurile care mă fac să fiu iar copilul ăla care se voia artist.

Cred că asta contează, de fapt. Să fii cât mai aproape de cine ești cu adevărat.