Eram genul de copil care abia aștepta să meargă la școală și să cânte ,,Pe vaporul clasei I”, melodie pe care o învățase deja din grădiniță. Zburdam în curtea școlii, cu ștrampi groși albi, cu șorțuleț albastru și două funde în moțul capului. Cu un buchet de flori mai mare decât mine mi-am întâmpinat învățătoarea, o femeie înaltă cu părul scrut pe care un coleg o tot striga ,,mami”. Ea m-a învățat poezii, mi-a pus stiloul în mână și mi-a pus prima coroniță pe cap. Mă complimenta mereu când vedea că încercam să scriu cât mai frumos, aplauda când repetam coregrafiile pentru serbări și nu se supăra niciodată. Ne făcea pancarte cu anii împliniți, pe care ni le lipea în piept atunci când ne serbam ziua și ne făcea poze în fața catedrei. Aveam caiete speciale cu numele noastre din clasa I pe care ni le-a arătat după trei ani. În ziua banchetului, când trebuia să ne despărțim de ea, s-a costumat într-un bătrânel cocoșat și a încercat să ne sperie. O iubeam.

Zilele trecute, în timp ce discutam cu bunică-mea la telefon, mi-a spus că doamna înaltă, care m-a susținut ca nimeni altcineva, a întrebat de mine. Știa că îmi plăcea să scriu, că doar ea mi-a lăudat tuturor prima poezie, și s-a bucurat când a auzit că tot asta fac și acum. Ea a știut mereu că eu voi ajunge să fac lucruri frumoase. În ultimul timp am tot intrat în contact cu cadre didactice și nu am putut să nu mă gândesc la ,,doamna mea.” Chiar m-am abținut cu greu să nu plâng când luam un interviu unui învățător care îmi povestea despre ,,albinuțele” lui.

În același timp, însă, e trist să privești tabloul zugrăvit atât de egoist al învățământului nostru, care parcă intră din ce în ce mai mult într-o comă monstruoasă. Oamenii care ar trebui să reprezintă modele pentru cei mici, să îi țină de mână pe drumul spre maturitate, spre educație, sunt tratați cu indiferență. Salarii mizere, care îndepărtează orice pasionat care ar avea zvâcul necesar să-i îndrume pe cei mici, condiții proaste, materiale insuficiente și susținere zero. E amuzant că apoi ne luăm de păr și ne întrebăm de ce din ce în ce mai mulți oameni nu știu să scrie și să citească în liceu și nici după el. Cunosc cazuri.

Dacă nu depui efort să crești un vlăstar, normal că va muri acolo, în pământ. E ca și cum ai sta cu mâinile în sân în fața unui val și apoi te întrebi de ce te-a lovit. A, dar sta, asta se și întâmplă. Nu facem nimic, dar vrem rezultate. Vrem promovabilitate de 100% la BAC, vrem oameni educați, cerșetori cu loc de muncă, mai puțini copilași născuți din flori, dar sistemele de învățământ și de sănătate stau mereu la coadă când vine vorba de invenstiții, reforme și atentie. Articolul 2 din Legea Învățământului nr.84/1005 spune că ,,în România învățământul constituie prioritate națională.” Amuzant, nu? Și eu am plâns.

,,Nu se face școală”.

Propoziția asta a devenit atât de populară, încât mi s-a acrit de ea. Alo, România, ne trezim și noi? Nu zic să renunțăm de tot la tolăneală, că mi se pare prea specifică, dar măcar să vedem și noi adevăratele găuri din societatea asta. Și nu, nu sunt doar alea din catedralele pe care le reparăm din bani publici. Putem să terminăm cu prostiile privind introducerea manualelor de sport și să încercăm să avem manuale de limba română pentru toți elevii unei clase? Poate că ar fi drăguț să transformăm sintagma ,,învățământul e gratuit” în realitate. Să dai un manual la bancă, în cel mai fericit caz, desigur, nu o să rezolve problemele, iar mai târziu, când ne vrem bilingvi, dar nu deținem manuale de engleză, pentru că na, buget zero, ajungem să ne plângem că ne facem de râs afară.

Dar, așa cum ni s-a spus de mici, e vina elevilor că nu învață. Ei sunt cei care nu vor să aibă manuale, care nu țin pasul, care devin oile negre ale clasei și rămân blocați în ură și stereotipuri. Ei, elevii care nu cooperează, sunt puțin mai lenți, deci ignorați, cresc și devin paraziții societății, deci să nu îi băgăm în seamă.

Eu cred că e vorba, de fapt, de muncă în echipă. O plantă are nevoie de apă, soare și pământ ca să crească. Fără aceste element, fără acest mediu planta moare. Așa este și un copil. Fără iubire, educație și atenție se îndreaptă inevitabil către un viitor instabil. Pe el cine îl mai formează?