Un tip în prosop dungat se plimbă de-a lungul coridorului și ține un tub cu șampon în mâna dreaptă. Merge apăsat, iar șlapii închiși la culoare îi alunecă zgomotos pe podea. Freza i s-a stricat la finalul zilei, așa că șuvițele îi sunt răvășite. Îl privesc cum se apropie de baie de pe pervazul de la capătul holului, îmbrăcată în pijamale scurte, portocalii și acompaniată de o tipă mișto cu freză de hipster. Priveliștea neagră de aproape de miezul nopții, contemplată de la etajul cinci al unui cămin se pliază perfect cu starea de agitație care mă încearcă în ultimele zile. Se aude dușul din baie, iar tipul a rămas probabil fără prosop.

 

M-am mutat în cămin acum o lună. Aveam inima strânsă la gândul că o să trebuiască să gust din viața studențească atât de prezentă în fiecare colțișor al căminului. Ideea că va trebui să împart cu cineva un spațiu destul de mic și că ne vom simți fiecare mișcare, că intimitatea se reduce drastic, iar omul timid din mine va trebui să socializeze, mă îngrozea. Aș fi dat orice ca să pot întârzia mutarea asta. Poveștile care circulă despre cămine, legate în mod principal de igienă, m-au făcut să optez pentru o chirie în primii doi ani de facultate, dar faptul că acum scriu aceste rânduri pe marginea unui pat de o persoană nu mă întristează. Chiar deloc.

Primul gând care mi-a traversat mintea în momentul în care am răsucit cheia și am intrat în cameră a fost: Cât de cald e! Nu m-au supărat geamurile mari, prin care acum îmi scot picioarele când citesc întinsă, nici pereții albi, pe care sunt lipiți fluturi, flori și cuvinte motivaționale ca dream, believe sau think. Am învățat că un spațiu mic este mult mai greu de întreținut decât un apartament, pentru că o mișcare greșită poate distruge toată armonia, că un coleg mișto de cameră îți poate spune povești interesante despre urși și vulpi și că o tipă mișto de la etajul doi poate veni cu ciocolată să te înveselească atunci când ai o zi proastă.

Seara, când te așezi în moțul patului, privești luminițele de la apartamentele de lux din dreapta și te întrebi oare câți bani au oamenii care stau acolo, poți auzi serenade afone din campus. Voci groase, plângărețe, pițigăiate sau bete răsună până la etajul cinci și ajungi să înveți fără să vrei versuri din Bosquito și Azur (cei care se vaietă că se mărită Mona). Îmi și imaginez tinerii umflându-și plămânii cu ambiție și răsuflând numai versuri pe jumătate uitate, pe jumătate stâlcite. Dar e amuzant.

Lupta cu gândacii te transformă inevitabil într-un asasin tăcut cu un simț al auzlui extrem de ascuțit. Auzi bătaia aripilor încă de când trec de geam și te pregătești în liniște deplină pentru măcel. Apuci orice îți vine la îndemână, de la deodorant, carte sau telefon și aștepți tăcut. Privești gândacul cum zboară aiurit în jurul becului până decide să se așeze, iar atunci ataci. O singură lovitură și este jos. Îl aduni cu șervețelul și servești naturii un cadavru ghinionist fără niciun regret. E vorba de supraviețuirea celui mai puternic.

Încă îmi e rușine de oamenii care ies în prosoape de la duș și merg cu privirea în pământ atunci când plec din cămin și văd sute de persoane adunate pe scaunele de la intrare. Nu că nu aș vrea să le vorbesc, dar creierul meu percepe fuga ca pe un mecanism de apărare absolut necesar în astfel de momente. Încă nu reușesc să-mi depozitez toate lucrurile în partea mea de cameră și uneori aș vrea să scap de sauna atât de căutată în care se transformă camera în toiul zilei, dar îmi place să fiu aici. Poate că a-ți acumula întreaga existența între patru pereți nu sună plăcut pentru mulți, dar cumva, nu am nevoie de mai mult.

Cel puțin nu deocamdată.