Era cald și aveam bluză roz. Tare mândră de cum reușisem să ies nepieptănată și să nu pară că mi-am electrocutat părul, am trecut prin curtea cetății, am traversat podul, am privit puțin în dreapta cum eram deasupra oamenilor, iar apoi am tot mers înainte până am traversat strada și m-am oprit în fața unei treceri de pietoni. Era a doua mea zi în Oradea, orașul unde am zburat pentru prima dată cu avionul și am simțit cum îmi iese spiritul din corp și mă părăsește. Mi-a fost mereu teamă de întălțimi, fapt pentru care deasupra Crișului, pe unul dintre cele doisprezece poduri din oraș, mi-a venit amețeală când am privit apa, așa că urcatul în avion mi s-a părut din capul locului o provocare copleșitoare.

M-am așezat lângă geam, iar lângă mine, glumeți și îmbrăcați la costum, doi bărbați solizi și-au ocupat locurile. Am încercat să nu fac atât de evidentă prima mea prezență într-o aeronavă, pentru că încrederea și comoditatea lor mă stânjeneau. Vorbeau despre ceasuri și despre niște proiecte pe care trebuiau să le implementeze în Germania. După ce vocea distorsionată a bărbatului care m-a întâmpinat cu un zâmbet forțat la îmbarcare a transmis în două limbi măsurile de siguranță și ce trebuie făcut în caz de urgență, am decolat. Am stat crispată tot timpul cât avionul părea să se încline în aer și mi-a revenit spiritul abia când am privit pe geam și am văzut norii.

Venit ca un instinct de apărare, probabil, m-am trezit în copilărie, când stăteam întinsă și încercam să găsesc diferite forme ale norilor. Așa am reușit să văd lei în agonie, broaște țestoase supărate, lupi alergând după o pradă inexistentă, cornete de înghețată, un trup ostenit care stătea în genunchi în fața a trei capete monstruoase, cu ochii parcă ieșiți din orbite. Le-am trecut pe toate în notițele din telefon și am continuat să văd forme și să inventez povești. Am văzut până și un copil care stătea culcat în puf și am zâmbit. Am aterizat înainte să îmi dau seama.

În fața trecerii de pietoni, cu roțile zgomotoase, un tramvai colorat a oprit în stație. Am trecut repede prin fața lui și, întorcându-mă pentru câteva secunde spre botul transportului, am zărit o pereche de ochi căprui și două mâini grăsuțe. O femeie cam pe la 40 de ani vorbea la telefon și conducea un tramvai micuț, pe care scria ,,Oradea 007”. Mi-am notat imediat numele și am privit cum pleacă din stație. Se îndrepta spre Piața Unirii, unde poți auzi clopote și imnul lui Iancu de Hunedoara când e oră fixă. M-am tot întrebat unde anume duce acest 007 și de ce nu mi-am putut lua gândul de la numărul ăsta toată ziua.

Dintr-un exces de zel, am intrat într-un magazin de lucruri făcute din lemn, hotărâtă să mă las pradă apoi unei plimbări lungi prin corso, locul unde domnițele cu umbreluțe își plimbau rochiile bufante pe vremuri. Am ales o pancartă în mininatură, pe care stătea gravat cuvântul ,,femeie” în maghiară. Atunci nu știam ce înseamnă, dar mi-a plăcut cum era scris, așa că m-am dus cu ea la casă. Doamna de acolo, care sigur nu trecuse de 30 de ani mi-a zâmbit și m-a salutat în limba de pe pancartă. Am privit-o cum îmi număra restul în maghiară, cum mi-a pus obiectul într-o punguță și cum mi-a zâmbit la final. I-am zâmbit și eu și am plecat. Nu am vrut să o opresc, să îi spun că nu înțeleg ce îmi spune și că ar trebui să îmi vorbească în română.

Am trecut apoi pe lângă pianina adusă de un florar, care plantează multe lalele și a vopsit gărdulețe în albastru și roz, totul pentru a cosmetiza puțin zona de lângă Crișul Repede. La pianină cânta un bărbat îmbrăcat într-un tricou alb, care avea o claie de păr neagru ciufulit în vârful capului. Mi-am zis că sigur trebuie să fie un artist după modul nepăsător în care își lăsase haina maronie să-i cadă la picioare și după atenția cu care apăsa fiecare clapă. Părea îndrăgostit.

Pe corso m-am plimbat de patru ori până la urmă, pentru că nu mă săturam de palatele colorate, de clădirile vechi, blocate parcă în timp, aducând aminte de vremuri de mult răpuse și uitate. Vedeam cum trec prin fața mea conți și domnițe fandosite, cum o femeie singură plânge la pervazul galben al unei clădiri încă neavariate, cum călugărițele ursuline încă puteau fi zărite și cum pudoarea și nobilismul puteau fi simțite în aer. Ceva încă e acolo, ceva persistă, iar asta nu poate să nu te blocheze în mijlocul drumului cu gura căscată la arhitectura incredibilă.

În Piața Unirii l-am văzut. Oradea 007. Pleca din stație când am ajuns. Ca o ironie a sorții, privindu-i spatele îndepărtându-se, știam cumva că nu îl voi mai vedea. Am ajuns în București următoarea zi și, stând în scaunul din mijloc în avion, am privit notițele din telefon. Titlul care mi-a sărit în ochi?

Oradea 007