Pentru că stomacul mi-a tot făcut probleme în ultimele zile și pentru că depresia îmi macină gândurile, m-am cufundat iar în citit și învățat limbi asiatice de una singură. E tratamentul pe care mi-l administram și în liceu când adolescența mă facea să râd și să plâng în mod constant. Cu dureri insuportabile priveam ieri una dintre emisiunile mele preferate coreene și am rămas cu un gust amar după ce mi-am dat seama că am judecat România prea aspru.

Emisiunea produsă de televiziunea națională se presupune a fi un program relaxant, unde oamenii obișnuiți trimit scrisori cu diverse griji pe care le au, de la faptul că iubita petrece prea mul timp cu prietenii ei băieți și până la un nord coreean care se hrănise numai cu cartofi câțiva ani, pentru că nu avusese voie să mănânce în țara de unde fugise. Prezentatorii ascultă grijile oamenilor, vorbesc cu publicul, care decide dacă oamenii ar trebui sau nu să-și facă griji. Am râs mult și am plâns și mai mult în toți anii de când urmăresc emisiunea, însă niciodată nu m-am enervat. Până ieri.

Un bărbat de vreo 40 de ani venise să povestească cum toată viața fusese privit de sus, pentru că se născuse cu tenul mai închis și cu o înfățișare care semăna mai mult cu cea a unui thailandez. Oamenii nu îl considerau coreean și îl înjoseau la școală, refuzau să joace fotbal cu el, nu îl angajau și țipau la el să se întoarcă ,,la el acasă”. Ironic, el era ,,acasă”. Mi-au dat lacrimile atunci când a spus în fața camerelor că și-a îndeplinit îndatoririle și a făcut și armata pentru a-și apăra țara, așa că ar vrea și el să fie tratat ca un egal.

Ceea ce unul dintre prezentatori a spus la finalul emisiunii m-a pus pe gânduri.

,,Cred că noi ar trebui să fim cei îngrijorați pentru că avem astfel de prejudecăți.”

Atunci mi-am dat seama că nu doar ei au prejudecăți, că rasismul, sexismul, intoleranța și ura asta inexplicabilă a oamenilor față de alți oameni e globală. Suntem toleranți, da, dar numai cu oamenii care seamănă cu noi. Ceilalți sunt ciori, sclavi, chinezoi (nu există doar chinezi în Asia și da, îi poți distinge), poponari șamd. Cu alte cuvinte, nu sunt tot ,,oameni”, nu sunt ca ,,noi”, noi suntem mai sus, noi avem sentimente, ei nu, ei nu există, și dacă totuși există, ar trebui să moară. Ce caută printre noi? Să se ducă ,,la ei acasă”.

Zilele trecute vorbeam cu mama despre turnul Babel și ne amuzam gândindu-ne că cineva și-a putut vreodată imagina utopia asta. Oamenii vorbind aceeași limbă și înțelegându-se între ei. Sau poate nu este chiar o utopie. Înțelegându-se prea bine, au construit un turn pentru a ajunge la Dumnezeu. Nu e asta lăcomie și răutate? Să știe mai mult, să distrugă mai mult, să vrea mereu mai mult. Firea omului, nu? Oare când i-a risipit, Dumnezeu a știut că oamenii se vor disprețui în acest hal?

Diferit este caca. Conceal, don’t feel much? Nu știu de voi, dar pe mine mă dezgustă moda asta a toleranței false care tot persistă, și nu numai la noi. Vai, sunt tolerant, uite, îmi pun un steag curcubeu la poza de profil, uite, semnez petiții pentru copilașii din Africa, cum adică nu sunt tolerant? Dar dacă văd doi bărbați ținându-se de mână pe stradă simt că îmi sunt violate drepturile, dacă văd un om de culoare mă simt scârbit șamd.

,,E ok, dar să nu îi văd.” Conceal, don’t feel iar?

Vedem aceleași stele, dar cu alți ochi, soarele ne arde spatele tuturor, dar în câmpii diferite, luna ne ține uneori treji, dar în alte camere. Ne despart granițe, ape, uneori ziduri, tradiții, credințe, dar cel mai puternic și invincibil obstacol care stă între noi este disprețul. Ironic, poate este singurul lucru pe care îl avem în comun.

Trist. Foarte, foarte trist.