În ultima perioadă m-am tot întrebat dacă mă aflu pe drumul cel bun. Nu că ar fi ceva nou pentru mine, întrucât toată viața par să mă învârt într-un cerc enervant, în care îmi tot schimb și anulez țelurile, dar de data asta confuzia s-a contopit cu furia. De ce nu am dat la facultatea la care visam de mică? De ce nu am curajul să admit că poate îmi plac lucrurile alea la care nu cred că sunt bună? De ce văd ca imposibil drumul până la oamenii alături de care aș vrea să cresc? Viața e tumultoasă doar în minte uneori, iar asta te poate dărâma dacă nu ai un conștient puternic.

Am primit zilele trecute un mail îmbucurător, prin care mi se confirma prezența în cadrul unui grup de voluntari, care vor merge să ajute copilașii din diferite centre de plasament. Am scris că aș putea să îi învăț poezii, le-aș putea scrie scenete pentru sărbători sau serbări și i-aș lua în brațe oricând, pentru că știu că au nevoie de multă iubire. De ce fac asta? Pentru că mi-am dat seama ce fel de realitate trăim, după ce reguli de plastic ne conducem existența și cum inegalitatea aspră domnește la fel de persistent ca aerul poluat. Deși urlu în gura mare că nu vreau să devin jurnalist și mi-am creat chiar și o serie de confesiuni audio, menită să aducă argumente cât mai credibile pentru decizia pe care oricum o voi lua, chiar dacă acum mă joc cu mine și încerc să mă ascund, nu vreau să nu pot schimb lucruri. Am crezut în puterea jurnalistului de a face o schimbare prin ceea ce scrie, iar asta m-a motivat să continui facultatea și să sper că voi ajunge să mă implic în chestii revoluționare, dar acum știu că nu e singura cale.

Zilele trecute, în timp ce stăteam în metrou, l-am ascultat pe Alex Fifea care vorbea despre teatrul politic și independent. Spunea, printre alte lucruri super interesante, că unii oameni au nevoie de o voce. Ei nu pot vorbi, sunt minorități izolate sau categorii de oameni defavorizați, care nu par să aibă vreun statut important în fața părintelui tuturor, statul, așa că vorbele lor sunt mute. Cumva, la acoperișul unor concepții prestabilite, tindem să ne uităm urât la oamenii mai săraci, să îi considerăm leneși, pentru că preferă să iasă la cerșit, și nu să muncească, dar nu stăm să ne gândim de ce persoanele alea cu hainele murdare nu înțeleg ce înseamnă un loc de muncă. Poate nu și-au văzut niciodată părinții ducându-se la serviciu, poate au fost duși să cerșească de mici. Nu vreau să încurajez cerșetoria, dar îmi vine să explodez atunci când construim palate pentru Dumnezeu, dar uităm că sărăcia afectează din ce în ce mai mulți români și nu facem mai nimic pentru ei. Nu îi învățăm, nu îi ajutăm să înțeleagă, să crească, să trăiască în societatea în care s-au născut. Oamenii ăștia, alături de comunitățile marginalizate, de copiii abandonați, bătrânii considerați deja rebuturi ale societății și aruncați să-și ducă ultimii ani din viață între pereții azilelor și mulți alții au nevoie de voci.

Există oameni mișto care încearcă să ofere glas acestor defavorizați, care vor să îi tragă de mânecă în fața statului social, angajat să îi protejeze, și să le șoptească la ureche să urle, să țipe, ca să poată fi auziți. Citesc tot mai multe despre ei, îi văd și îmi dau seama că vreau să devin o voce. Am repetat mai mereu că nu cred în schimbări imediate, că lumea nu se întoarce cu susul în jos dintr-o singură faptă bună, dar poate dacă am vorbi mai multe între noi, ne-am înțelege, am vedea și în curtea vecinului și i-am cunoaște povestea…am putea deveni mai buni. E doar o părere.

Poate nu vor începe oamenii să fie mai blânzi cu cerșetorii, iar statul sigur nu va reacționa la vocile încă slabe ale oamenilor ,,mai puțini egali”, dar nu putem lăsa verde unui viitor sinistru. Atunci chiar ne-am pierde și am ajunge să ne lăsăm și noi mașinile furate în parcările subterane ale împărăției cerești pe care o construiesc ai noștri pe pământ. ,,Biserica l-a omorât pe Dumnezeu!”, mi-a spus o prietenă că a auzit într-o discuție filosofică din fața căminului, iar asta mi-a dat mult de gândit.

Nu vreau să fiu jurnalist. Nu vreau o etichetă. Aș înnebuni. Vreau doar să creez și să ajut. Hai să oferim voci celor care nu au. Poate așa nu (ne) vom mai plânge.

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentOri frumos, ori stai la coadă
Fiecare om e o poveste 🎭