Prima dată când mi-am dat seama că ar trebui să îmi pese de cum arăt a fost la final de generală, când adolescența m-a lovit din plin și deja se făcea o oarecare selecție naturală între oamenii de vârsta mea. Niciodată până atunci nu mi-a păsat de mărimea blugilor, nici acum nu știu cât purtam, mâncam orice îmi plăcea și îmi schimbam foarte des forma părului, fără să mă gândesc la o coafură care să mă poată avantaja. Știam că există aceste standarde generale, oarecum impuse și acceptate de cei din jur, conștient sau nu, dar nu le credeam atât de aproape de existența mea. Ele erau acolo, în lume și în conștiința colectivă, dar pentru mine erau nule.

Trista lovitură a acestor idei preconcepute s-a transformat în înfometare, drame, dorința de a fi invizibilă, de a-mi ascunde corpul și în lacrimi amare vărsate din dorința de a aparține unui loc. Mă priveam în oglindă și uram ce vedeam. Nimic nu era bine. Nu exista simetrie, păr voluminos, nu exista nicio fărâmă din acele criterii care te fac eligibil pentru societate și grupuri.

Nu înțelegeam de ce nu reușeam să mă pensez singură, de ce rujul de pe buze mi se ducea după primele două minute, de ce genele mi se lungeau până aproape de sprâncene când le dădeam cu rimel sau de ce fardul nu se lipea de pleoape. O tipă de treabă a încercat să-mi bucleze părul o oră întreagă la salon, dar a cedat, pentru că pletele subțiri și rare refuzau să se aranjeze. Cumva, pierdută în aceste detalii atât de importante pentru mine atunci, vedeam cum universul întreg insista să pună o barieră între mine și idealul ăla de frumusețe acceptat. Așa că m-am pedepsit. Și a durut.

Mi-am ascuns corpul în haine largi, nu am purtat niciodată rochia aia mulată la care visam, pentru că nu aveam proporțiile perfecte, nu am mâncat mai nimic timp de câteva luni, iar apoi am început să fierb varză, care m-a slăbit atât de tare încât abia mai puteam vorbi. Am renunțat numai după ce m-am îmbolnăvit. Atunci am început să fac sport. Tot atunci am aflat că nu sunt feminină, că degeaba alergasem toată adolescența. Încă nu era suficient tot ce sacrificasem.

Lucrurile nu s-au schimbat atât de mult acum, în vara în care am ajuns la 21 de ani. Încă am regrete amare după ce mănânc ceva și nu îmi place să stau în costum de baie.  Îmi doresc al naibii de mult să port maieuri decupate larg, dar imaginea din oglinda cabinei de probă îmi răpugnă. Nu suport să mă văd din profil și aș da report la multe poze în care apar din greșeală sau nu.

Am învățat că ideea că trebuie să apreciem originalitatea este doar o idee și că ceea ce te plasează în rând cu ceilalți este disponibilitatea de a renunța la individualitate. Mulți ne renegăm pornirile superficiale, pentru că nu vrem să părem doar unii din mulțime, dar nu realizăm cât de ipocriți devenim atunci când încercăm să ne țesem principii în care nu credem. Cei mai mulți dintre noi se simt jigniți atunci când sunt acuzați că judecă în funcție de aparențe, dar o bârfesc pe tipa nouă care are probleme cu acneea. Avem pretenția să fim considerați toleranți, dar râdem de oamenii grași și de persoanele prea slabe. Orice om care nu ne seamănă este un intrus, așa că nu prea merită să fie tratat cu respect. Dostoievski spune că până și un deținut, care a ucis și s-a îndepărtat de la normele societății, este până la urmă tot un om și are pretenția să fie tratat omenește, așa că de ce dezumanizăm după propriul plac?

Știu că multe persoane se privesc zilnic în oglindă și detestă ceea ce văd. Este un fenomen cât se poate de real, cunoscut și destul de ignorat. Campaniile de recâștigare a încrederii, promovarea modelelor mai grăsuțe sau discursurile motivaționale nu vor schimba lumea prea curând, pentru simplul fapt că lumea nu prea vrea să se schimbe. Gândirea și principiile se clatină foarte greu. Oamenii nu pot empatiza  ușor, nu suntem ființe atât de blânde.

Deocamdată societatea în care trăim funcționează după o regulă simplă. Ori frumos, ori stai la coadă.