E prea murdar în ultima vreme. Viermii colcăie obraznici de sus, la umbra deciziilor imature, și până jos, sub mustața cerșetorului prefăcut din colțul străzii. Am vrut să scriu despre mizeria în care ne afundăm fără control, dar asta ar accentua și mai mult pesimismul care pare să planeze asupra blogului. În locul mucegaiului, am decis să vorbesc despre flori. Despre partea plină a paharului, care nu strălucește atât de evident, dar care, sub formele ei minoritare, există. Hai să vorbim despre oamenii aia care nu distrug echilibrul, care nu te împing afară din troleu ca să urce ei, care nu te îmbrobodesc să cumperi o cremă prea scumpă și care îți zâmbesc sincer atunci când le dai un bănuț pe stradă. Oamenii ăștia care domnesc prin răutate și perseverează în ciuda decăderii sunt cei pe care nu îi vedem, dar care dau un plus de bunătate peisajului în care ne desfășurăm existența.

Primul împărat în mizerie pe care l-am cunoscut are acum 70 de ani și abia se mai poate ridica din pat. Plânge când plâng eu și ajută pe oricine apelează la el. Bunicul meu e cel mai bun om pe care îl cunosc. Chiar dacă a fost torturat de frații lui mai mari, a reușit cumva să nutrească dragoste și respect pentru ei. Nu crede în păcate sau Dumnezeu și nu înțelege nevoia de războaie. Dacă ar putea construi el o lume, oamenii ar dansa pe muzică populară, ar mânca mămăligă și ar discuta despre ce mai văd la televizor. Fără urlete sau revendicări idioate de proprietăți.

Nu știu exact când ne vom întoarce privirea și vom zări oamenii buni din jurul nostru. Nu știu dacă o vom observa vreodată pe tânăra care pornește un ONG destinat copiilor cu dizabilități, dacă vom vedea profesorul care face activități extrașcolare cu elevii din pasiune sau zâmbetul plin de satisfacție al femeii care îți dă un covrig cald. Habar n-am dacă vom putea observa degetele chinuite de coarde ale chitariștilor de pe stradă sau șoferul de autobuz care te așteaptă să ajungi în stație. Stau și mă întreb, însă, de ce anume nu îi putem vedea? De ce părem să privim lumea din spatele unei perdele cenușii, care învăluie oamenii într-un fel de aură a răului?

Pentru că ne-am obișnuit. Nu ne place mizeria, detestăm să fim conduși de oricine și găsim nod în papură pentru orice. Aruncăm cu noroi în societate, o scuipăm cu ardoare și ajungem acasă obosiți. Nu vedem împărații și considerăm că lumea s-a stricat. Din poveștile bătrânilor despre spirala istoriei totul pare atât de legat de prezent. A curs lapte și miere prin venele trecutul, iar acum, fix acum, s-a stricat totul. ,,S-a înrăit lumea”, îmi spune bunică-mea atunci când vorbim de evenimentele care ne lovesc existența. Oare nu a fost mereu lumea rea? ,,Banii! Numai ei sunt de vină! Vor bani! Toți vrem bani!”.

Acest toți cred că e un cuvânt prea dur. Cei doi unguri din tren care m-au ajutat să ajung noaptea la destinație, bărbatul de la intrarea în club, care m-a lăsat să îmi încarc telefonul și a încercat să îmi găsească un taxi, femeia care mi-a ridicat un colet fără să mă cunoască și mulții alții stau dovadă că lumea nu s-a înrăit. Războaiele și canibalismul fără scrupule zboară fantomatic printre noi, ucigându-ne sau arătându-ne limitele. Important este, odată ajunși în fața lor, să decidem dacă devenim mizerie sau împărați. Aici nu mai este vorba de credință, ci doar de voință.