Astăzi am fost la un interviu și am dat-o în bară. Într-un birou mic dintr-o casă renovată, înconjurată de tineri cu laptopuri scumpe și șosete colorate, am simțit că mă prăbușesc. Nu am putut deschide gura, mintea mi s-a golit, iar corpul meu se bâțâia enervant pe scaun. Înainte. Înapoi. Ca bătăile de ceas puternice în ultima cameră din casa bunicilor. Întotdeauna era liniște acolo, iar ceasul ticăia nervos și apăsat. Așa îmi simțeam și eu picioarele. Ticăind apăsat într-o încăpere în care toți au tăcut, iar eu trebuia să vorbesc. Coborând scările de la ieșire, m-am întrebat serios ce se întâmplă cu viața mea și de ce nu reușesc să rămân statornică. Fac deja practică în altă parte. De ce îmi trebuia acest interviu? Fac o facultate de jurnalism. De ce mă holbez tristă la UNATC?

Mă dezechilibrez.

Dacă stau să mă gândedsc mai bine, nu am avut niciodată echilibru. Nu pot să stau pe role fără să cad, m-am întins pe burtă în mijlocul patinoarului, mă împiedic în propriile picioare și mi-e teamă să mă urc pe scaun să iau un obiect de pe dulap. M-am plimbat de la un vis la altul, ferm convinsă fiind că mi-am găsit marea vocație de fiecare dată. Am vrut să fiu doctor, dar mi-am găsit vocația actoricească. Apoi am trecut la comete și stele, ca să mă întorc la actorie, dar la scrierea de scenarii de această dată. De aici am navigat la translator, scriitor, regizor, încă o dată la actorie și apoi la jurnalism. După ce am fost întrebată de un ascultător la radio dacă sunt fericită cu versiunea mea din prezent, i-am răspuns că nu. Vreau mereu mai mult, dar fac pași înapoi.

Mă dezechilibrez.

Niciodată nu e ușor pentru mine. Asta îmi spune mereu maică-mea atunci când vorbim ore întregi la telefon. Mereu trebuie să apară ceva care să-mi zdruncine mintea și să mă facă să mă îndoiesc de tot ce mă înconjoară. Fix în momentul în care simt că am echilibru, că toate gândurile s-au domesticit, apare acel boom de moment, care dă totul peste cap. Poate fi un regret din trecut sau, mai nou, tensiuna că mai am puțin și termin facultatea, dar nu îmi găsesc locul.

În drum spre examen am ascultat-o pe Andra Matzal când vorbea în podcastul Pe Bune și a fost ca un duș rece după o zi de caniculă. Nu eram singura care s-a trezit neputiincioasă într-un secol atât de crud. Și ea fusese în punctul în care eu simt că cedez. Dar nu a cedat, iar acum e editor la Scena 9.

Da, am căutat să încerc și metoda aia tabu, care implică un psiholog și mulți bani, dar nu am făcut pasul. Încă există o oarecare presiune, atât din partea societății, care leagă psihologul de nebunie, dar și din partea familiei, care nu poate concepe un asemenea lucru. Nimeni din familie nu a mers, tu de ce ai face-o? La psiholog nu ai mai mers!

Dar e destul de nasol. Chiar este. Să te ascunzi în spatele unor probleme de sănătate, deseori imaginare, numai pentru a nega că ești copleșit, te poate ucide. Iar aici nu mai e vorba de fizic. Dacă ăsta e procesul de ,,călire” de care am tot auzit încă de când eram mică, atunci cu siguranță nu sunt pregătită să cresc. Încă sunt în căutarea acelui echilibru pe care îl văd în alți oameni.

Ar fi drăguț dacă ar apărea mai repede.

SHARE
Previous articleDomnul Constantin.
Fiecare om e o poveste 🎭