“E mai greu când te uiți la greu. Trebuie să vezi floarea de deasupra.”

 

Domnul Constantin vede doar umbrele trecătorilor grăbiți, care nu se opresc pentru a-i asculta povestea, ci doar trec repede pe lângă el, uneori chiar neobservându-i prezența atât de evidentă. În ciuda acestei ignoranțe, domnul Constantin își scoate în fiecare seară naiul din husă și cântă pe stradă până la ora șapte, îmbrăcat în costum și într-o geacă subțire crem. Pentru domnul Constantin nimic nu este mai greu de îndurat decât singurătatea, de aceea preferă să se afle printre oameni, decât în locuința lui strâmtă din Ilfov, unde nu îl așteaptă nimeni. El cântă pentru banii de chirie și așa cum îi place să spună, pentru a “mai încanta lumea.”

E o seara rece de ianuarie. Străzile sunt acoperite de zăpadă iar fulgii cad rar, prinzându-se în hainele trecătorilor. Pe strada cu miros de covrigi și gogoși se aude o melodie tristă, cântată pe note înalte. Cocoțat deasupra a trei scari late, îmbracat într-o geacă subțire, de sub care se poate observa cravata albastră, bine înnodată, domnul Constantin cântă la nai și privește lumea care trece. După ce isprăvește o melodie, se oprește, privește lumea, după care se apleacă și deschide fermoarul de la geamantanul mic cu mâner pe care îl cară mereu după el. Scoate de acolo o sticlă mare de apă, o desface și își unge gâtul, pregătindu-se pentru următoarea piesă. Ochii lui mici si albaștrii par să te privească fix, poate chiar insistent dacă te oprești pentru a-l asculta, însă adevărul este că domnul Contantin nu te poate vedea. Din cauza unor pastile pe care le-a luat pentru a-i ameliora insomnniile, domnul Constantin s-a trezit din somnul pe care îl așteptase de atâta vreme fără puterea de a mai vedea ceva cu ochiul drept. Nevrită optică, i-au spus medicii, și l-au avertizat că e foarte posibil ca in curând vederea lui să dispară cu totul. Asta se intampla în urmă cu un an și jumătate, când domnul Constantin nu era așa singur.

S-a născut într-o familie săracă din Plosca, o localitate din județul Teleorman, de unde a fost nevoit să plece în momentul în care parinții s-au împotrivit vehement căsătoriei lui cu femeia pe care o alesese. A venit în București, unde spera că se va angaja și că își va întemeia o familie, alături de care să petreacă cele mai frumoase momente din viață. Și-a descoperit dragostea pentru muzică și, în special, pentru nai, când a început să se ducă la cursurile lui Gheorghe Zamfir, pe care îl menționează în fiecare propoziție, folosind apelativul “maestrul Zamfir.” Din ce se preda și cerând ajutor studenților ( sau așa cum dumnealui spune cu un zâmbet ștrengar:“furând” ), domnul Constantin a învațat să cânte la nai și chiar să conceapă acest instrument. Ajutat de insuși maestrul Zamfir, domnul Constantin a învățat cum să aducă un astfel de instrument la viață și și-a găsit în sfârșit o slujbă care să îi aducă atât bani, cât și satisfacție. Și-a deschis un atelier, unde a conceput naiuri atât pentru Gheorghe Zamfir, cât și pentru Roxana Pitulice și pentru celebra Petruța Cecilia Kupper. Se ducea la Simeria și procura lemn de bambus din Parcul Dendrologic. Îi lua în jur de doua săptămâni să producă un singur exemplar, însă nu putea fi mai fericit.

Dar viața aparent liniștită  avea să se schimbe iar. Nevrita optică l-a împiedicat să mai facă instrumentul pe care îl iubește așa mult. Acum are 55 de ani, stă singur într-o locuință mică din Ilfov, bucurându-se enorm de fiecare dată când fiul său cel mic, absolvent al unui liceu de muzică, se întoarce acasă. Acesta, urmând pasiunea tatălui său, cântă într-o orchestră la Sibiu și este mai tot timpul plecat. Soția acestuia, pe care domnul Constantin o numește cu un zâmbet trist “viața mea”, a plecat în Germania, sperând să poată strânge bani și să ajute la reclădirea familiei. Însă, ceea ce îi apasă sufletul și îl face să se simtă și mai singur este neînțelegerea pe care o are cu un alt fiu. Acesta din urmă, devenit inginer, s-a desprins de tot de familie, refuzând orice contact cu aceasta. Așa cum domnul Constantin afirmă, inima lui s-a întors de mult spre fiul său, așteptându-l, însă tonul plin de nesiguranță cu care vorbea denotă cât de puțin se așteaptă la momentul în care fiul său îi va călca iar pragul.

Domnul Constantin cântă fără să țină cont de o anumită ordine, așa că poate repeta aceeași melodie chiar și de trei ori fără să își dea seama. Totuși, există o piesă care nu îi poate părăsi instrumentul fără să îi pătrundă adânc în inimă. Se numește Einsamer Hirte, care în traducere înseamnă “Ciobanul singuratic”, un titlu de care se simte legat, pentru că și el, la rândul lui, luptă împotriva singurătății.

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentUnde ne grăbim?
Articolul următorEchilibru.
Fiecare om e o poveste 🎭