Era 10 dimineața iar în troleu mirosea a transpirație. Când o doamnă cu sacou bej a încercat să crape puțin fereastra, poate-poate intra puțin aer curat și nu murea nimeni gazat, o bătrânică a urlat că îi e frig. Era îmbrăcată bine, într-o geacă groasă, neagră în plină dimineață caldă de mai. După ce am trecut de două stații, m-am simțit mai aproape de scheletul mașinii decât niciodată. Trei prietene de vreo 70 de ani nu se mai întâlniseră de mult, așa că au țipat când s-au văzut și au început să vorbească foarte tare, din gurile lor rujate prost ieșind foarte multe cuvinte despre pomeni, nepoți și piață. Eu eram un zid pus deloc strategic între ele, așa că încercau oarecum să facă sunetul vocilor să trecă de corpul meu obosit. Vorbeau atât de tare, încât toți oamenii înghesuiți din jur erau atenți la discuțiile lor.

Când troleul a oprit în a treia stație, m-au împins afară, chiar dacă nu voiam să cobor. S-au luat în brațe și au urlat la câțiva tineri, care nu erau atenți la operațiile lor și la corpurile lor fragile. Mai uniți ca niciodată, am plecat spre cealaltă stație, unde în troleu a urcat un cuplu. El avea părul cărunt și fruntea transpirată, iar ea avea un permanent roșcovan în moțul capului. Aveau bagaje grele, pe care ea se văita că nu le poate urca în troleu, iar el îi ducea până și geanta pe umăr. Și-au făcut loc cu discreția cuvenită și aproape au strivit o fețiță de generală. O femeie cu părul scurt și ochiii accentuați cu tuș le-a atras atenția că mai au puțin și sufocă un copil, iar ei au reacționat ca toți oamenii în vârstă și educați.

,,Și noi ne grăbim.’’

De dragul acestei grabe, strivim copiii și vorbim urât. Am privit în jur din nou. Merg cu ratb-ul de doi ani deja, iar priveliștea nu se schimbă niciodată. Oameni în vârstă care se grăbesc, se îmbrâncesc și cer mereu să faci un pas în față, chiar dacă tu mai ai puțin și muști din bara de care te sprijini, tineri care se giugiulesc în mijlocul culoarului dintre scaune sau care ascultă muzică la căști imense și îl ignoră pe bătrânul care le cere nepoliticos locul și copii care se uită speriați în jur. Asta dacă le vezi privirile dintre corpurile unite ca într-o conservă cu sardine, normal. Toți ne grăbim.

Cea mai frecventă scuză pentru greața pe care ți-o provoacă mersul cu mijloacele de transport în comun este graba. Toți se grăbesc, toți vor să ajungă undeva, toți trebuie să urce în troleu deodată. Indiferent de ora la care pleci, oamenii se grăbesc. Am întâlnit oameni în vârstă care se grăbeau la ora 5 dimineață și picotau pe scaunele din tramvai. I-am întâlnit și noaptea la 22:30. Picotau și atunci.

Graba pe care o luăm din ce în ce mai în serios în ultimul timp alimentează o răutate aproape imposibil de imaginat. Ne grăbim să facem orice. Să terminăm proiectul ăla pentru o materie insuportabilă și uităm cât de multe putem învăța. Ne grăbim să închidem mai repede apelul cu părinții, pentru că vrem să dormim mai mult sau să terminăm un episod dintr-un serial. Ne grăbim să ajungem mai repede la finalul unui text obligatoriu și uităm de ce citim. Răbdarea scade iar viteza cu care vrem ca lucrurile să se întâmple e inumană.

Nu mai avem răbdare să coboare oamenii din troleu și urcăm printre ei. Nu mai avem răbdare să fim începători, ci ne vrem direct experți. Nu mai avem răbdare să creștem, să învățăm să acceptăm, să iubim. Nu mai avem răbdare să înțelegem lucruri, ci cădem într-o cursă dementă, la capătul căreia ajungem obosiți și confuzi.

Nu vă mai grăbiți așa de mult, ci bucurați-vă de lucrurile mici. Așa zice și Brăduțul lui Hans Christian Andersen.