Acum câteva zile nu aveam semnal la telefon într-un tren cu vagoane albastre. Ca de obicei, stăteam pe un scaun care nu îmi aparținea, pentru că în cele câteva dăți în care am călătorit cu trenul am avut ghinionul să nimeresc pe locul cel mai îndepărtat de geam. Ca un copil curios, ochii mei trebuiau să stea ațintiți pe geam și să analizeze verdele pădurilor și munților. Am văzut doi bărbați care stăteau de vorbă pe iarbă și priveau trenul cum trece. Aveam senzația că privirile noastre s-au întâlnit, că ochii lor m-au găsit tocmai pe mine dintre toți oamenii din tren, privind pe geam.  Unul dintre ei avea un tricou albastru, care părea să-l strângă la mâneci, iar celălalt își trecea mâna prin părul scurt, blond.

În fața mea stătea o femeie cu ochii mari, căprui și sprâncene nepensate, dar frumoase. Avea capul înfășurat într-un batic albastru, cu flori roșii și privește cu pumnul sub bărbie peisajul. Evita să mă privească, iar eu mă întrebam dacă i-a observat pe cei doi bărbați care stăteau pe iarbă. Mă uitam în stânga mea și priveam scaunul albastru, pe care cu câteva zile în urmă stătea soldatul Iri. Zâmbeam și îmi aminteam cum m-a salvat.

Era patru dimineața și eu nu reușisem să dorm deloc. Era pentru prima dată când călătoream singură cu trenul și îmi era teamă să nu cobor în gara greșită. Toți oamenii din jurul meu fie sforăiau cu capul lipit de geam, fie mâncau grisine și se uitau la filme descărcate pe laptop. Eu priveam în jur și gândeam. Nu știu dacă îmi era teamă sau eram emoționată, dar nu reușeam să stau locului mai mult de câteva minute. Trebuia să mă mișc. Să mă ridic puțin de pe scaun și să mă așez la loc, să mai caut prin ghiozdan, poate uitasem ceva important și trebuia să mă întorc. Am încercat să adorm, dar îmi era teamă să nu uit să mă trezesc. Orele sunt usturătoare când călătorești noaptea. Totul era atât de liniștit în tren și parcă mă apăsa și mă incomoda lipsa sunetului.

Trenul a oprit și mi-am pus rucsacul în spate. Eram convinsă că trebuie să cobor, pentru că pe biletul meu scria că trebuia să schimb trenul la patru dimineața. Am apăsat butonul verde, tare și ușa s-a deschis cu zgomot, lăsând ca în fața mea să se înalțe un câmp imens, cu iarbă acoperită de întuneric. Nici țipenie de om. Am coborât prima treaptă, însă am urcat din nou. Ușa s-a închis și am stat să mă gândesc. Dacă nu coboram atunci, trenul pleca și ajungeam dimineața la Baia Mare. Dacă decideam să cobor și nu e gara bună, rămâneam în câmpul întunecat. După ce am mai deschis o dată ușa trenului și am urcat iar înapoi, am decis să întreb pe cineva. Nu îmi putea lua mai mult de un minut. Când am intrat în primul vagon, nu am stat să mă gândesc pe cine să întreb. Am rămas preoptită în ușă și am întrebat timid, cu o voce adormită:

,,Ăă…Deda e aici?’’

Primul care și-a întors privirea spre mine a fost soldatul Iri, care stătea cu două ziare în mână. Din fața lui, al doilea bărbat, care abia reușise să adoarmă cu capul pe masă, s-a ridicat și m-a privit cu ochii adormiți. Îl trezisem.

,,Deda? Ce e Deda?’’

Soldatul Iri m-a întrebat unde vreau să ajung mai exact, iar eu m-am apropiat timidă de el și i-am răspuns.

,,Aaa, Mureș! Mureș nu aici. Mureș mai departe!’’

M-a invitat să mă așez lângă el, așa că mi-am pus de aceasta data rucsacul lângă geam, iar eu am stat pe locul celălalt. Soldatul Iri, care s-a prezentat formal cu un nume lung și străin, pe care nu mi-l pot aminti în întregime, mi-a zâmbit și mi-a spus că Mureșul e cel mai frumos loc din țară. El nu a locuit acolo. E din Harghita, dar îi place să meargă la Mureș, că nu e așa departe de satul unde stă acum și îl mai destinde călătoria cu trenul. Nu avea mai mult de un metru șaizeci și era frumos îmbrăcat. La aproximativ 60 de ani, fostul ajutor de potcovar și șofer era strâns de gât de o cămașă albă, atent călcată, peste care avea un pulover galben croșetat. Avea ochii albaștri și un zâmbet larg. De fiecare dată când se încurca în cuvinte, râdea. Avea râsul ala de copil, scurt și melodios.

Batrânul Iri avea trei ziare în maghiară pe masă și singurul său bagaj era o pălărie de fedru pe care a pus-o pe locul de bagaje, să nu cumvă să încurce pe cineva. Călătorea spre Mureș cu un prieten și calcula la ce oră să se întoarcă. Nu a copilărit în oraș, așa că are mereu treabă acasă. În cele câteva momente în care nu își ajută copiii pe acasă, soldatul Iri citește și se uită la televizor. Urmărește știrile și nu înțelege de ce sunt atât de multe proteste. Crede că Ponta umblă cu prea multe gagici și că violurile sunt prea televizate.

S-a îndrăgostit pentru prima dată la Cluj, când a devenit ajutor de potcovar. Fata era fiica potcovarului și abia și-a făcut curaj să îi ceară să iasă cu el la cofetărie și a sărutat-o pentru prima dată abia după câteva luni.

,,Eu nu făceam prostii cu gagica mea, că era rușine. Pupam mâna și plecam.’’

Își amintește cu drag de vremea când era în armată și când a trebuit să care în spate un camarad, care s-a prefăcut că leșină pe munte. El știa că era totul o scamatorie, pentru că programul din armată era prea strict, iar o zi în spital era considerată zi liberă. A condus și o ambulanță după ce a terminat armata. Știe să acorde primul ajutor și se mândrește că a salvat un om, căruia i-a făcut respirație gură la gură. Mai târziu, după s-a săturat de sirena salvării, soldatul Iri s-a făcut șofer pe autobuz. Ducea copiii în excursii și călătorea în toată țara.

Când am coborât din tren era ora șase și jumătate. Gara din Târgu Mureș era aproape goală, iar în spatele meu, soldatul Iri povestea altor persoane despre armată.