Mi-am găsit caietele ascunse într-un colț în sufragerie. Deși le-a strâns din dulăpiorul unde mi le-am aruncat toată copilăria și adolescența, mama nu a putut să le arunce, așa că le-a legat cu ață gri și le-a pus lângă mobilă. Le-am desfăcut cu grijă și am prins între degete un caiet mic, cu un fluture desenat cu pixul pe copertă. Mi-am amintit de el și m-am emoționat. Deși era mai mult rupt, l-am desfăcut fără să mă gândesc că îl pot distruge pe veci și am citit ce scria pe prima pagină. ,,Caiet de religie  coreeană.’’

Amuzant este că în primele pagini scriam fraze și apoi începeam să le analizez, ca un om matur și serios, folosindu-mă de pixuri colorate, dar mai apoi am început să scriu cântece. Ferm convinsă că eu pot învăța limbi străine numai prin muzică, am umplut caietul cu melodiile de care eram îndrăgostită pe atunci. Le scriam cu roșu în coreeană, traducerea o puneam cu albastru, iar la final îmi scriam părerea despre melodie și de ce m-a atras atât de mult. Am ascultat toate melodiile pe care le am pe caiet și nu am putut să nu fiu martoră la o scenă din trecut, care se petrecea în camera mea. Aveam 16 ani și îmi lipeam postere cu trupe coreene și liste cu obiective și vise pe pereți. Planul meu final era să ajung în Coreea de Sud, unde puteam vedea cireșii înfloriți și mă puteam plimba cu bicicleta pe lângă râul Han.

Limba o repetasem încă din clasa a 9a, când îmi umpleam caietele cu vocale și consoane și le repetam în ritmul melodiei ,,Strălucești, steluța mea.’’ Încă îmi amintesc cât de mândră m-am simțit când am urmărit emisiunea care îmi plăcea și am descoperit că pot înțelege prezentatorii și pot citi burtierele știrilor. Asta se întâmpla abia în clasa a 11a. În pauze la școală ascultam muzică, iar în unele ore mai repetam alfabetul. Făceam propoziții și am învățat chiar și câteva înjurături.

Restul caietelor conțin scrisori de dragoste, pe care nu le-am rupt niciodată, desene și fragmente pe care voiam să le folosesc în viitoarele cărți. Obișnuiam să observ oamenii pe stradă, cum vorbeau, cum mergeau, cum fizionomia li se schimba atunci când râdeau, pentru că eram sigură că doar așa pot face descrieri bune personajelor din povești. Notam totul și uneori stăteam ore întregi și mă întrebam ce cuvinte sunt bune pentru a descrie o atmosferă. Nu găseam tot timpul și mâzgăleam paginile supărată.

M-am uitat în oglindă și am observat cum părul meu blond s-a făcut negru, cum ochii mă priveau ușor încruntați și cum trăsăturile feței au devenit scorțoase. Nu știu dacă e pentru că am crescut, dar pentru o secundă nu m-am mai văzut pe mine, ci o persoană stresată de probleme și palidă ca o fantomă din cauza anemiei. Deși am fost mereu adepta lucrului făcut din pasiune și dăruire, mi-am dat seama că am început să trag de mine și să mă forțez să fac lucruri care nu îmi plac cu adevărat. Pentru că nu ascultam muzica celorlalți, mi-am șters baladele și rock-ul din telefon, pentru că serialele americane reprezintă subiect de discuție universal, am început să le vizionez, iar asta m-a adus în fața oglinzii din interiorul căreia mă privea această ființă încruntată și nefericită.

Mi-am abandonat chitara roșie și am uitat de cât de tare mă dureau degetele cu care apăsam coardele, am întors spatele cireșilor înfloriți din Coreea, am uitat de visele pe care le-am lipit pe pereți și de adolescenta care îl cita mereu pe Charlie Chaplin. Nu știu dacă ceea ce sunt astăzi reflectă ce am vrut să fiu atunci, iar asta mă sperie cel mai tare. Să dezamăgesc copilul care dădea spectacole în curte, care scria versuri pe instrumentalele unor melodii japoneze, care a jurat de atâtea ori că le va arăta el celorlalți ce poate, ar fi adevăratul eșec.

Nu o dată m-am trezit în această înfundătură și nu am știut ce să fac. Să mă întorc pe același drum sau să aleg o altă cale. Nimic nu e ușor când ai 21 de ani și prea multe așteptări. Dar e în regulă. Chiar dacă nimeni nu înțelege de ce ascult balade asiatice și de ce fredonez aiurea pe stradă, gândurile mele nu vor înceta niciodată să țeasă vise și iluzii, care au toate șansele să moară dramatic. Dar și asta e în regulă. O să fac alt caiet cu melodii și poate o să reușesc să-mi cumpăr chitara aia neagră pe care mi-o doresc. Important este să conștientizăm cât de bine ne cunoaștem și ne respectăm. În momentul în care facem pace cu noi înșine și ajungem să ne înțelegem adevăratele porniri, viața nu mai este acest joc interminabil și monoton, din care ieși învingător numai cu picioarele înainte, ci devine o plăcere.