Mereu am crezut că sunt păcătoasă. Nu am o familie religioasă, iar tatăl meu mi-a zis mereu să fiu aerisită la minte și să îmi pun întrebări. Mi-a spus că m-a botezat în religia creștină, dar că pot oricând să aleg altă cale. Bunica mea nu înțelege nici acum de ce trebuie să plătească atâția bani bisericii, iar mama mea crede că Iisus a fost doar un om bun, iar creditul existenței noastre merge mai departe decât putem noi înțelege și defini.

Obișnuiam să mă duc la biserică timp de o săptămână atunci când se apropia paștele. Nu stăteam afară cu ceilalți copii, care mâncau chipsuri, beau suc cu mult acid și mai ciupeau câte un fum de țigară cerșită de la adolescenții șmecheri, care făceau legea în curtea bisericii. Eu stăteam pe băncuțele din lăcaș, ascultam aceeași poveste în fiecare an și mă rugam în genunchi și cu ochii închiși. Ca și acum, de fiecare dată când intram în biserică îmi urcam privirea spre tavan, unde este o pictură superbă, care-l înfățișează pe Iisus în timp ce ține un manuscris, care îi cade la picioare. Citesc mereu ce scrie pe el și mereu uit. Probabil pentru că nu îmi pasă cu adevărat ce scrie, ci mai mult cum e scris.

Atunci credeam că nu am voie să am gânduri necurate, că nu trebuie să înjur, pentru că mă vede cineva și voi ajunge să fiu pedepsită. De frica unei repercusiuni, aveam credință. Îmi acopeream cu grijă lumânarea în timp ce înconjuram biserica, de teamă să nu se stingă și să îmi pierd credința. Nu o dată mi-am pârlit vârfurile părului în focul altor lumânări și tremuram de frică atunci când treceam pe lângă mormintele din spatele bisericii la miezul nopții. A încetat să-mi fie teamă când a murit străbunica mea și aveam senzația că eram bântuită. Nu puteam dormi și am mers să cer ajutorul preotului. Mi-a spus că are nevoie de bani ca să mă scape de ,,fantome’’, iar asta mi-a deschis mintea și am realizat cât de mult au degradat oamenii ca el credința în forma ei pură.

Noaptea în care, conform poveștilor, Iisus a înviat și și-a demonstrat apartenența la divinitate, biserica devine cârciumă. Curtea mișună de adolescenți înfumurați, care sparg semințe și fluieră fete, de rude care nu s-au mai văzut de paștele trecut și trebuie să se reunească în chicoteli și exclamații puternice și de bătrâni, care fac morală, în timp ce îl bârfesc cu frică de Dumnezeu pe părintele. În interiorul bisericii se întinde o coadă intermindabilă la lumânări, pentru că normal că nu poți veni cu lumânări de acasă, că nu sunt la fel de sfinte. Lângă catapeteasmă, de care nu te prea poți apropia dacă ești fată, că doar Dumnezeu e bărbat, un grup de femei în vârstă încearcă să-și dea seama cine ești și îți construiește din memorie tot arborele genealogic.

Se sting luminile și copiii încep să râdă și să se atingă reciproc, sperând să se sperie unii pe alții sau să apuce să pună mâna pe prietenul sau prietena de care le place. Cea mai frumoasă romanță nu poate începe decât în fața lui Dumnezeu. O lumânare imensă iese aprinsă din altar sau din casa preotului. Depinde unde apuci atunci când sună clopotul. Există mai multe brichete sfințite până la urmă.

Și acum încep jocurile foamei. Exclamații cu frică de Dumnezeu, cum sunt ,, Dă-te din fața mea! ,,Nu mă împinge, că pic!” sau ,,Dar eu vreau lumină direct de la părintele! Lasă-mă în față!” împânzesc lăcașul sfânt. Cu bulucul de enoriași luminați în spate, preotul încearcă să iasă din biserică, dar singura ușă care dă spre curte este blocată de alți înfometați de lumină. Adevărata aventură începe atunci când trebuie să ieși TU din biserică și ajungi, cumva, să stai în calea sopranelor trecute de floarea vârstei. Ele trebuie să stea fix lângă părintele ca să cânte cu el că a înviat Iisus din morți, cu moartea pe moarte călcând. Fac și niște vocalize înainte, ca să le iasă armoniile, să nu cumva să se facă de râs.

Pentru că jumătate din purtătorii de lumânări aprinse nu pot ieși din biserică, începi să simți loviturile dure de coate și se dă verde înjurăturilor și certurilor, terminate de cele mai multe ori cu și mai multe înjurături. După ce concertul e gata iar fanii se calmează, mergi cu lumina acasă și te culci fericit că ești un creștin bun și că îți faci datoria față de Dumnezeu.

Mulți mă cred răutăcioasă atunci când încerc să scot în evidență falsitatea pe care o văd prin biserici în ziua de azi, dar asta nu va anula realitatea. Dacă refuzăm să o privim așa cum e, vom rămâne mereu în urma părintelui și ne va fi rușine să îl întrebăm de ce ne trebuie un clopot așa scump când avem probleme mult mai serioase.

Paște fericit alături de cei dragi! 🙂