Zilele trecute aveam căștile în urechi și o eșarfă cu flori roșii legată în jurul gâtului. Cu muzica dată la un volum modest, pentru că nu-mi place să-i deranjez pe ceilalți, am simțit o atingere străină pe piciorul stâng. Mi-am întors privirea ca să zăresc doi ochi pierduți și o gură fără dinți. Mâna lui mică și murdară își găsise sprijin pe pulpa mea, care s-a scârbit imediat și s-a tras. În stație, între mine și el s-a pus un bărbat cu barbă blondă și geacă de piele neagră. Prin crăpăturile brațelor lui, îl puteam simți holbanându-se, iar pe lângă corpul bărbatului mâna lui slinoasă mi-a atins iar piciorul. M-am tras iar și mi-am stins muzica.

Bărbatul cu barba blondă mi-a făcut semn să cobor de pe scaun. Nu știu de ce, dar în momentul în care o altă persoană mi-a arătat că e reală hărțuirea care mi se întâmpla, inima mi-a explodar, iar în mine s-a instalat o panică în premieră trăită. În încercarea disperată de a mă vedea acasă, am traversat troleibuzul dintr-o parte în cealaltă, dar el era, cumva, mereu în spatele meu. Cu mintea încâlcită și inima pompând nebunește, am coborât înainte să se închidă ușile și am intrat într-un magazin, unde m-au năpădit lacrimile. Corpul nu înceta să-mi tremure, chiar dacă îi lăsasem ochii pierduți și gura fără dinți în troleibuz, făcându-mi semn cu autoritate să mă întorc.

Ajunsă acasă și cocoțată în mijlocul patului, am realizat că am lovit două femei în troleibuz și că era să fiu prinsă între uși. Nu am putut mânca, iar seara m-am dus până în stație, m-am urcat în troleibuz, dar am început să tremur, așa că am coborât înainte să pornească. Îmi era frică și aveam senzația că îi văd trăsăturile și mersul peste tot, în fiecare persoană pe lângă care treceam. Toți păreau să se holbeze la mine, toți păreau să întindă mâna spre piciorul meu stâng. L-am visat urmărindu-mă. Am plâns iar.

Acum trei seri bateria telefonului mi-a cedat și am rămas singură pe Calea Victoriei la 3 dimineața. Picurii unei ploi timide umezeau încet asfaltul, iar eu îi priveam pierdută în timp ce tremuram de frig. Deasupra capului meu luminau decorațiunile hidoase și inutile de Paște, iar lângă mine stătea un bărbat, care înjura că nu putea pleca acasă. M-am întrebat dacă voi începe să fug, așa cum am făcut în troliebuz, dacă bărbatul mahmur se va apropia și mă va privi pierdut, sau dacă voi mai apucă să-i cer iertare mamei pentru cum mă purtasem ziua precedentă. M-am așezat pe un fel de pervaz micuț și mi-am privit ecranul telefonului închis. M-am simțit mai singură ca oricând.

Cu mintea tulbure de la jumătate de sticlă de Ciuc și cu paltonul închis până în gât, m-am întors în club și m-am preoptit în fața bărbaților de la intrare. Erau îmbrăcați în negru și se jucau pe telefoane, în timp ce oamenii ieșeau, abia urcând scările. Le-am arătat telefonul meu, i-am rugat să îmi dea voie la un apel și i-am privit atentă. Ochii bărbatului cu părul grizonat au început să se agite și mi-a întins un încărcător alb, care mi-a resuscitat telefonul. A stat lângă mine puțin, după care a ieșit afară ca să poată suna la companii de taxi. Am rămas cu cel de-al doilea bărbat, care mi-a zâmbit în permanența și m-a îndemnat să mă întorc la ei dacă nu găsesc transport.

Bunica mea obișnuia să-mi spună că în viață e mai bine să fii bărbat decât femeie. Că dacă nu ai curaj să trăiești, vei muri încet, și nu doar fizic. Poate lucrurile ar fi stat altfel dacă în troleibuz nu fugeam dintr-o parte în cealaltă, lovind oamenii din jurul meu, ci mă opream lângă cineva și ceream ajutor.

Dacă vreodată simțiți că ceva nu este în regulă, că nu vă puteți descurca singuri, nu ezitați să cereți ajutor.  Nu este o rușine să fii neajutorat. Deși nu este o regulă, oamenii din jur reacționează. Nu trăiți în frică și nu vă pierdeți curajul de a exista. Nu suntem atât de singuri.