Toată viața am depins de oameni. Nu știu dacă din frica de a înfrunta singură monstrul numit societate sau din comoditatea pe care o simt când mă ascund în umbra părinților și a prietenilor. Am fost mereu omul care prinde curaj când simte o altă persoană lângă el, care să-l susțină și să-i reamintească de calitățile și viziunile lui. Nu îmi plăcea să merg la magazin fără mama, nu am dormit niciodată singură până să ajung la facultate, nu mă jucam decât cu doi copii, care-mi erau prieteni apropiați, nu merg nici acum singură nicăieri și mi-am simțit inima cât un purice când a trebuit să fac 3 săptămâni de practică pe cont propriu.

Am crezut că e o nevoie normală, că toți gândesc la fel ca mine, dar cred că am devenit dependentă de oameni. Am fost un copil catalogat drept ciudat, deoarece nu îmi plăcea să vorbesc cu toată lumea și prezentam emisiuni prin curte seara, în cadrul cărora eram și invitat și gazdă. Nu o dată am încercat să fug de acasă, deoarece nu credeam că părinții mă înțeleg și mă înfuriau când mă forțau să fiu ca ceilalți copii. Nu îmi plăcea să mă joc elasticul, să ascult manele, să mă dau peste cap pe bară, iar asta m-a transformat într-un copil cu care nu voia nimeni să vorbească. Am fost numită preferata profesorilor, deșteapta școlii cu râsete ironice și răutăcioase. Atunci eram convinsă că n-am nevoie de oameni. Citeam cărți cu regele Arthur și voiam să reușesc să obțin efecte video cu un telefon NOKIA. Așteptam vara, când cei doi prieteni veneau de la București. Făceam războaie, jucam cărți, filmam și scriam scenarii. Când ne-am certat, însă, am suferit ca un câine și am realizat cât de singură eram de fapt. Niciodată nu am redevenit prietenii de odinioară, chiar dacă mai vorbim ocazional.

Cu timpul, am devenit dependentă de alți oameni, în umbra cărora m-am ascus și care au plecat pe rând și m-au lăsat să mă prăjesc în soare. E frustrant cum ies mereu cu temele nefăcute din aceste situații similare. De teamă să nu fiu singură, izolată, ciudată, mă agăț de oamenii din jurul meu și ajung să uit că suntem indivizi separați, nu siamezi. De la a mă ascunde în spatele prietenilor atunci când vreau să fac o poză cu trupa preferată și până la a renunța la anumite pasiuni de teama singurătății, personalitatea mea a început încet să pălească, iar opiniile să se înfunde într-o timiditate exagerată. Toată viața mea începuse să se învârtă în jurul altor oameni, iar pe mine mă pierdeam încet, ca într-o gaură de vierme, în încercarea disperată de a nu fi abandonată. Greșeam. 

Am decis că nu mai vreau să mă învârt în jurul cozii pentru iluzii. Fiecare dintre noi este un întreg, un mic univers, plin de minuni și comete. E păcat să anulăm asta pentru a ne plia pe placul celor din jur. Chiar dacă rămân iar singură, chiar dacă poate o să dureze ani buni, am de gând să îmbrățișez propriul univers. Hai să fim mai buni și să realizăm cât de multe putem face dacă ne acceptăm temerile. Dacă aprinzi lumina în camera, întunericul dispare și monștrii se retrag. Poate că ar trebui să încercăm să comunicăm cu demonii interiori, în loc să ne ascundem mereu de ei. Cu puțină lumină, chiar și ei pot dispărea sau ne pot deveni aliați. Hai să apucăm frâiele propriei vieți și să mergem pe toate cărările pe care le zărim. Poate vom ajunge să gustăm puțin din mult căutata fericire.