Îi vedem zilnic, fie ninsoare, fie caniculă, fie cea mai de temut furtună. Stau în colțurile străzilor, prăbușiți dramatic lângă ziduri sau cu capul aplecat și întind spre tine o palmă plină de bătături. Hainele lor sunt, de cele mai multe ori, murdare, ponosite și foarte groase, indiferent de anotimp. Vara nu poartă încălțăminte, iar iarna își vâră picioarele în două cizme diferite. Chiar dacă donația curpinde două cizme identice, până ce acestea ajung în picioarele puștilor sau bătrânilor din ganguri, cumva, una se rătăcește, iar când frigul îți îngheață oasele, improvizezi.

Cea mai timpurie amintire pe care o am despre cerșetori are loc prin clasele primare. Stăteam cu mama la o patiserie, care astăzi nu mai există, și mă uitam fericită la cantitatea generoasă de frișcă de pe prăjitura învelită în ciocolată. Mesele patiseriei erau în număr mare și se întindeau sub un fel de prelată imensă, care te ferea de soarele apocaliptic al verilor din sud. Cu o voce plângăreață și o sacoșă de rafie, atârnându-i pe o mână, o femeie dolofană cerea oamenilor bănuți pentru pâine. Oamenii de la mese, vizibil enervați de comportamentul total inoportun al femeii, începeau să urle la ea și să-i amintească de pachetele de țigări pe care și le cumpăra de banii lor.

I-am spus mamei să îi dăm și noi ceva, că pare supărată, dar ce am auzit atunci din gura femeii care m-a crescut spunându-mi că trebuie să îi ajut pe ceilalți, care îmi colecta toate hainele pe care nu le mai purtam și le împărțea copilașilor nevoiași, mi-a rămas în minte. Mi-a spus să nu cred în mâna care mi se întinde pe stradă și cere, pentru că nu e sinceră. Până și ochii în lacrimi pot fi înșelători. Femeia a ajuns la masa noastră și mama i-a umplut mână cu bancnote. ,,Dar nu iei țigări de ei, da?’’.

✿ ✿ ✿

Zilele trecute, îmbrăcată gros și pășind grăbită pe Calea Victoriei am zărit, rezemându-se de o clădire, doi adulți și un copil. Încercau să se învelească cu două geci de fâș și povesteau ceva, care îi mai smulgea unuia dintre adulți un râs înfundat. Copilul mai avea, probabil, încă două geci pe el și nu părea mai mare de 10 ani. Se ghemuia între cei doi oameni mai mari, care aveau fesurile trase până peste sprâncene. O imagine a străzii populate de tineri îmbrăcați frumos, care pășesc cu grație, debordând  de eleganță și autoritate, și de copilul care încearcă să-și acopere picioarele cu una dintre mânecile gecii continuă să mă bântuie. Mi-am amintit de ziua aceea caldă și de prăjitura cu multă frișcă.

Cum putem afirma că ne naștem egali când există copii care călătoresc prin țări tropicale și învață chineză și balet din grădiniță și copii care pun capul în fiecare noapte pe o haină mototolită și se chircesc, ca să incapă în geaca-pătură? În disperarea și naivitatea de a incerca să slăbesc bariera asta, am ajutat câțiva copilași de generală să învețe să scrie și să citească. Chiar și în cadrul unui sistem de învățământ, unde se presupune că cei mici sunt încurajați să gândească liber, să conștientizeze că trăiesc aceeași viața ca ceilalți, se produc diferențe, care duc la timiditate excesivă și dezinteres pentru școală. Copiii pe care i-am ajutat în liceu împreună cu câteva colege nu primeau destulă atenție, proveneau din familii mai puțin ,,importante” și aveau nevoie de mai multă grijă. Entuziasmul nostru, însă, nu s-a transmis, iar ajutorul dat acestor copilași s-a terminat odată cu plecarea noastră. Nimeni nu a mai deschis sala de la etajul al doilea ca să pună stickere pe caietele unor copii de generală. Căștile s-au pus înapoi pe cap.

Eu nu cred că toți oamenii mint. Nu cred că toate lacrimile lor sunt false și cu siguranță nu cred că durerea lor e un simplu joc actoricesc. Așa cum mi-a sărit toată fericirea când am ieșit de la un concert și am dat de o femeie care dormea și tremura pe pervazul unei clădiri, așa probabil se simt și ei când văd lumea încălțată în pantofi identici și în haine frumoase. Mulți refuzăm să vedem asta și la fel ca în tramvai, ca să nu mai auzim vocile celor din jur, ne punem căștile pe cap și dăm muzica mai tare.