Zilele trecute am intrat în camera unui artist și m-am simțit ca un copil care vede pentru prima dată o jucărie. Duhnea a vopsea și parfum, iar șevaletul din fața geamului ținea în brațe o pânză 80/80 cu o femeie de culoare pierdută într-o gaură neagră. ,,Fiecare vede ce vrea în pictură. Asta înseamnă artă.” De la  pânze mici, ilustrând peisaje de iarnă, crini și până la picturi imense cu chipul unei femei, care ține un buchet de flori, creațiile unei puștoaice de 20 de ani, care crește pătrunjel și avocado în ghivece, erau preoptite unele peste altele lângă ușă. Mi-a povestit cu mândrie despre covorașele de pe parchet, pe care le-a cumpărat de la o bătrânică. I-au plăcut pentru că erau făcute manual și pentru că aveau flori. ,,Într-o zi, vor valora o avere.’’ Uitându-mă în caietul ei de schițe, am dat, printre desene cu ochi și buze, de ciocul unei ciori. ,,Vreau să pictez ciori. Cred că lumea le urăște degeaba. Sunt doar niște păsări.’’ Afirmația ei m-a pus pe gânduri și am început să mă întreb de ce urâm atât de mult ciorile.

✿ ✿ ✿

Am crescut o cioară când aveam vreo 9 ani, dacă pot spune așa. Era un pui rănit atunci când l-am găsit singur pe  mijlocul drumului unde mă jucam. M-am apropiat de el încet, de frică să nu zboare când mă va vedea. Puiul, însă, nu a zburat, ci doar se mișca încet, târându-și o aripă prin țărână. M-am aplecat lângă el, l-am cuprins și l-am luat imediat acasă. Nu mâncă și nu bea, așa că uneori îi deschideam ciocul și îi turnam cu o seringă apă. Îmi era teamă că avea să moară și deja îl iubeam. Atât de mult îmi doream să îl fac bine, încât mă duceam în fiecare zi în locul unde îl găsisem și încercam să îi caut familia, care sigur era disperată. Credeam că ei vor ști cum să-l vindece. Îl țineam în brațe și îi spuneam să-și strige mama. Îl puneam jos, în același loc de unde îl ridicasem și așteptam să vină să-l ia un părinte în zbor. Nu venea nimeni… Am încercat chiar să îi arât eu cum trebuie să zboare. Puiul meu, însă, refuza să se miște. Stătea în mâna mea și mă privea. Îl mângâiam și vorbeam cu el. Părea trist. Nu a învățat niciodată să zboare și a murit după 4 zile.

Am plâns foarte mult în aceea zi și l-am îngropat în curte. Și acum îmi amintesc cât de greu mi-a fost să arunc pâmânt peste aripa lui rănită. Am legat două bețișoare și i-am pus o cruce. Deși nu l-am botezat niciodată, în memoria mea a rămas un pui negru, care mă privea și mă lăsa să-l mângâi. Bunica mea, tradiționalistă și autoritară din fire, mi-a repetat în mii de rânduri cât de nocive sunt ciorile și cum existența lor provoacă numai dezastre. Faptul că țineam un pui de cioară în casă o făcea să vorbească și mai mult despre inutilitatea acestor vietăți. Am întrebat câțiva oameni de ce detestă ciorile. Răspunsul? Ciorile sunt urâte.

Trăim într-o lume în care lucrurile și ființele sunt delimitate de adjectivele urât/frumos. Dacă ceva e frumos, ne place, îl adorăm, am vrea să îl privim mai mult. Dacă, în schimb, are trăsături urâte, îl detestăm și am vrea să dispară. Iubim lebedele albe, care debordează de eleganță, fragilitate și frumusețe, dar urâm ciorile, care sunt negre și scot sunete sinistre. Lebedele au devenit simbolul baletului iar ciorile simbolul morții.

De-a lungul timpului, din setea de a acorda o definiție oricărui lucru, omul a încercat să creeze un tipar pentru frumusețe. Dacă în trecut o femeie plinuță era considerată frumoasă, să fii mai slabă decât scheletul din laboratorul de anatomie este ceva de vis în ziua de azi. Nu zic că e greșit. Fiecare vede frumusețea cu alți ochi, dar mi se pare trist cum ni se face transplant de vedere prin reclame, televiziune și media.

Văd tot mai des fete care își măresc buzele și spun că o fac pentru a-și omorî un complex. Chiar și problema asta, pe care o numim complex, ca să pară ceva mai personal, ceva ce nu îmi place mie la mine pentru că mi se pare MIE urât, nu pentru că nu îndeplinește acele reguli stricte ale frumuseții, e implantată.  Nu poți fi model dacă nu ești înalt, nu poți purta ceva mulat dacă nu ești slab, nu poți fi considerată o persoana frumoasă dacă nu ai X chestii bifate într-o fișa inventată de…cine până la urmă? Văd peste tot afișe cu proporțiile perfecte, cu reclame la operații estetice, menite să-ți creeze viața perfectă. Dacă refuzi să fii tu și te alături unui cârd de oameni care arată exact la fel, ești salvat. Vei fi fericit și viața ta va fi ușoară. Cioara devine lebădă, iar universul nu va mai fi negru, ci roz.

Ciorile din caietul de schițe stau mândre printre trandafiri. Pentru copilul din mine, care a iubit un pui de cioară, asta înseamnă frumusețe. Dar ,,fiecare vede ce vrea în pictură. Asta înseamnă artă viață’’.