Nu cred că vă dau vreo veste bombă spunându-vă că țara colcăie și urlă. Pancarte și strigăte răgușite, vântul de iarnă făcând valuri prin steag, geci groase și străzi pline cu ură. Nu îi aud de aici, dintre cei patru pereți, unde m-am închis să învăț pentru examene, dar vreau să o fac. Diseară, lângă ei.

✿ ✿ ✿

Am copilărit în umbra amintirilor bunicii mele, care și acum se gândește la frigul care îi crăpa mâinile când stătea la coadă la alimentară. Se trezea foarte puțin după miezul nopții și punea pietre în fața alimentarei, ca să știe lumea că locul e ocupat, după care se ducea la loc să doarmă. Nu reușea, însă, să se odihnească, de teamă că cineva va avea destul de mult curaj și îi va impinge pietrele cu picioarele. I se mai întâmplase și a trebuit să ajungă mai târziu cu pâinea la cei doi copii de acasă. Spre deosebire de alți bunici, ai mei nu sunt nostalgici după perioada rațiilor și a C.A.P. –urilor, chiar dacă au pierdut ocazia să locuiască în Brașov.

Bunica mea ura să se ducă la manifestații și să poarte uniforme. Nu avea un tablou cu liderul partidului în casă și nu era deloc convinsă de bunăstarea țării. Îmi arată mereu picioarele butucănoase, care i s-au umplut de vene umflate, și îmi povestește cum căra, în miez de noapte, lemne de la pădure, pentru că nu aveau suficient de multe ca să iasă din iarnă. Se ducea deseori singură și mai tresărea când avea impresia că se va întâlni cu vreun animal mai mare sau mai rău, cu securitatea. Urma linia Sâiului și aduna câte lemne putea într-un cărucior, cu care se întorcea acasă, pe un drum de o oră.

Își aduce aminte cu teroare de noaptea în care soțul ei a fost luat de securitate. Bunicul meu nu dă înapoi atunci când venea vorba de exprimarea opiniei și nu s-a dat nici atunci, când a început să vorbească despre liderul țării la locul de muncă. Deși nu este o persoană toxună, bunicul nu a vorbit niciodată de ce s-a întâmplat în seara aia. Nici măcar soției nu i-a povestit ce i s-a spus și ce a spus și el, pentru a se putea întoarce la familie. Puțin învinețit, dar măcar viu. Bunica încearcă chiar și astăzi să îl facă să vorbească.

Revoluția a văzut-o la televizor. S-a bucurat, deși nu știa prea bine ce însemna o democrație. Era fericită doar că nu va mai trebui să aștepte la alimentară, că își va putea hrăni familia cu mai mult de două pâini și că nu își va mai simți picioarele cum tremură de la greutatea lemnelor. Atunci, în peisajul rural îmbâcsit de frică și confuzie, a apărut un nou partid, care a îmbiat oamenii cu alimente și hrană. Un fel de aer care umflă un balon încet, cu precizie, dar fără milă de a se opri înainte de eminenta explozie.

Din societatea comunistă a bunicii mele, unde tinerii se luptau să intre la facultăți, unde cel mai iubit dintre pământeni se zbătea la Canal, unde Ana Blandiana nu putea publica, unde femeile se aruncau în piscine cu apă rece, pentru a face avort, unde libertatea era doar un vis, a degenerat societatea mea, a noastră. Un joc al oamenilor influenți, unde a face facultate este ceva banal, chiar nefolositor, unde nu mai știm să vorbim propria limbă corect, unde fetele devin femei la 12 ani, unde libertatea a devenit un pretext pentru încălcarea de drepturi.

Acum, după 28 de ani, balonul a explodat.

1 COMENTARIU

Comments are closed.