Ciau!

Vi s-a întâmplat vreodată să faceți cunoștință de 3 ori cu aceiași oameni, dar să nu își amintească nimeni că v-a cunoscut?

✿ ✿ ✿

Nu m-am remarcat niciodată cu nimic. Nu am un nume de familie unic, care să rămână în mintea tuturor și după care să fiu recunoscută, nici un stil special, care să le amintească oamenilor de mine. În liceu nu prea ridicam mâna la ore, vocea mea nu era auzită decât în timpul orelor de română, când îmi plăcea să citesc, iar prezența mea era aproape insesizabilă. Deși îmi place să vorbesc despre mine ca fiind Eli, multă lume uită și mă strigă Elena. Nimeni din familie nu îmi spune așa, deci am tendința să nu răspund, ceea ce îi face pe oameni să creadă că sunt cu nasul pe sus. Asta când nu uită de mine.

Am crezut întotdeauna în unicitate, în binele din diferențiere, dar viața continuă să-mi dezvăluie că fața mea este atât de comună, încât poate fi ușor uitată. Poate că de aici a pornit toată această obsesie infernală, care mă bântuie și îmi alimentează o furie interioară groaznică, de a ieși în față, de a spune că și eu am răspunsul la mate, și eu știu capitalele europene și eu am o față și mă cheamă Eli, nu Elena. Dar toate sunt înfundate, undeva în adâncul conștiinței, unde am clădit această ură. Față de mine, că nu sunt suficient de bună pentru a rămâne în memoria colectivă, față de oameni, că nu văd că și eu încerc și față de viață, care pare obsedată să mă umilească. Din nou și din nou, de parcă râde copios de emoțiile care mă încearcă în momentele în care salut persoane care mă ignoră, care se uită la mine încurcate, vizibil surprinse.

Așa că am început să vorbesc. Prea mult, prea bizar, prea incoerent. Nu sunt o persoană extravertită, oricât de mult încerc să mă fac singură să cred. Tensiunea din vocea mea forțată să umple spațiile se poate simți. Obișnuiam să spun că vreau ca lumea să știe că am existat, că am fost un punct mic dintr-un tablou imperfect. Visam să fac asta prin cărți, fără să iau în seamă că ai nevoie de un real talent pentru asta, apoi am vrut să scriu piese de teatru, dar nu pot termina nimic, apoi să fiu o voce de radio, dar oamenii sunt mult prea egoiști pentru a construi uși.

Dar de unde mă știi? Ne cunoaștem? Dar tu cine ești? Astea sunt întrebările cu care am crescut și de care mă lovesc și astăzi.

Un profesor ne-a spuse în timpul unui seminar că a avea un nume unic e cel mai mare beneficiu în cariera de jurnalist. Nimeni nu o să-și amintească de tine dacă te cheamă Ion Popescu. Ești prea comun. Simțeam că stau față în față cu mintea mea. Că m-am propiectat cumva în corpul unei persoane cu autoritate și că aveam de gând să mă sfărâm. Să mă lovesc și să-mi amintesc cât de nefericit este destinul de a fi un chip din mulțime. Tatăl meu obișnuiește să-mi spună că în viață oamenii mari trebuie să fie aplaudați de cineva. Că și a fi aplaudac este un mod de viață. De asta aplaud mereu tare la spectacole, la discursuri și la concerte. Chiar dacă nu mă aud din amalgamul de aclamații. Eu știu că am aplaudat cel mai tare, deci existența mea e justificată.

 

Astăzi mi s-a amintit iar de statura de aplaudac. Am salutat fără să fiu recunoscută, am zâmbit unor oameni, care nu își aminteau de mine și am fost întrebată iar cine sunt.

Eli…Eli sunt.

 

2 COMENTARII

  1. Draga mea,
    Imi place cum scrii,mai ales ca imi amintesti de locurile mele natale!Sunt din jud.Teleorman,com.Furculesti(cred ca ai trecut de sute de ori pe acolo,in drum spre Bucuresti-de fapt,satul meu este Voievoda,putin lateral de Furculesti)
    ,,Orasul,, meu a fost Alexandria,la Turnu Magurele am fost de putine ori:in cls a IX-a de liceu(lic.Piatra),la Olimpiada jud.de lb.romana(1965),la sfarsitul cls.a XII-a,cand mi-am cumparat niste superbe sandale gri,cu toc-menite pentru a merge la banchet(nu am mai ajuns,si bine am facut pentru ca toti participantii au facut toxiinfectie alimentara ,iar bacalaureatul ne-a fost amanat cu o saptamana.Tarziu,foarte tarziu,in anul
    pensionarii,am ajuns la Turnu,am mers in port si la podul de la Islaz,iar,peste cativa ani,am mers la pensiunea italianului,de langa Dunare.La o terasa in oras am mancat cea mai buna pizza!
    Am vizitat parcul si am admirat si fotografiat catedrala Sf.Haralambie.
    Imi plac locurile natale,sunt mereu cu gandul acolo,desi,din 1979 locuiesc in Roman(NT).
    Am fost ,,profa,, de Ist.,acum sunt doar o nostalgica dupa satul si judetul meu,chiar asa hulit cum este el acum!
    Domnisoara Elena,te felicit si ma bucur ca te-am descoperit!Succes!

Comments are closed.