Ciau! 🙂

Nu am mai postat în ultima vreme, deoarece am fost prinsă cu niște probleme de sănătate, care mă deranjează cam de când am început facultatea. Am văzut fețele a mai mult de trei medici diferiți în ultimii 2 ani, care mi-au îndopat corpul cu diferite medicamente. Mă gândesc că ăsta ar fi motivul pentru care am imunitatea scăzută și răcesc măcar de două ori pe lună. În orice caz, medicul de luna aceasta a fost drăguț și avea blugi din ăia evazați, cum îmi amintesc că purta și tata când aveam eu mai puțin de 10 ani. Mi-a plăcut imediat de el. Mi-a vorbit de casă și de mutatul într-un oraș străin de una singură și cum asta se poate răsfrânge asupra sănătății corpului meu. Iau două pastile înainte de masă și două după, la fiecare masă, în fiecare zi. Nu simt vreo diferență, dar am încă încredere.

✿ ✿ ✿

Am ajuns acasă de sărbători după ce am alergat o zi întreagă prin frig, încercând să găsesc sectorul 3. Nu mă judecați! Locuiesc de doar doi ani în București și încă nu mă pot dezlipi de Centrul Vechi. Ajung foarte ușor și nu mi-e teamă de nimeni. După ce am înjurat tot drumul și eram convinsă că sectorul 3 este așezat strategic ca eu să nu-l pot găsi, am alunecat fix în fața clădirii unde trebuia să ajung. Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului. Sună pompos, nu? Și eu cred asta! Clădirea era mare, albă și era păzită de un domn solid cu un inceput discret de chelie. Urma să iau primul interviu serios din cariera mea neîncepută de căutător de adevăruri printr-o baltă de minciuni sociale și îmi era așa teamă, încât nici nu mai simțeam frigul. Îmi repetam întrebările în minte și mă panicam în timp ce îmi dădeam seama că nu le știam ordinea. Aveam carnețelul, e adevărat, dar cât de profesionistă aveam să arăt dacă citeam ca de pe prompter? Deloc! Cu aceste gânduri am urmat un consilier până într-o cameră încuitată de la primul etaj al clădirii. Mai mult îngustă decât lată, camera era neaerisită și lipsită total de lumină. Părea ca un buncăr menit să închidă pe veci sufletul unei jurnaliste cu o carieră neîncepută.

Interviul a decurs destul de ok. Doamna blondă, cu ticul nervos de a-și răsuci mâna dreaptă într-un cerc invizibil, nu se mai oprea din vorbit. Laude la adresa instituției, care face numai bine într-o lume în care cei mici fac oameni noi, pe care-i lasă plângând în spitalele vechi, și multe ezitări la o întrebare puțin mai incomodă. Destul de ok, mi-am zis iar în timp ce coboram scările de la ieșire. Ce aflasem? Că un copil poate fi adoptat abia după ce este renegat de rudele care ajung până la gradul 4, că cei cu probleme grave, cum sunt cei cu autism sau cu sindromul Down, ajung, dacă nu se găsește o pereche de părinți doritori, într-un apartament sau nu. Nici doamna nu era sigură. La ei în sector nu au avut cazuri.

Drumul spre casă a fost îmbâcsit de mirosul de tutun al unui domn de pe scaunul din fața mea și de înjurăturile pur oltenești ale altui domn, care vorbea la telefon lângă mine. Telefonul îi suna cam din 30 în 30 de minute și răspundea nervos de fiecare dată, numai să închidă cu o înjurătură originală și să continue să bombănească cam până suna iar telefonul. Chiar dacă mașina de înjurături polua aerul din autobuz, nu m-am putut gândi decât la un copil abandonat, care așteaptă o familie. Mă vedeam la 7 ani, cu părul vâlvoi sau retezat, stând în grămada de copilași găsiți la Sighetu Marmației. Fără speranțe în privire sau gând, fără vreo oarecare imagine despre realitatea altor pitici. Realitatea mea ar fi fost singura pe care o știam și aveam să o urâsc. Cât de norocoasă trebuie să fiu ca să pot merge în același autobuz cu domnul care urlă și bărbatul care duhnește a alcool?

Ajunsă acasă, am început să citesc ,,Dincolo de frumusețea perenă’’, un cadou de crăciun neaștepatat. Este o carte de 300 de pagini scrisă de jurnalista Katherine Boo, după ce a petrecut ani în mijlocul unei comunități marginale din India. Aceasta a documentat viața locuitorilor din Annawadi, o comunitate săracă așezată lângă Aeroportul Internațional, care își câștigă existența majoritar din colectarea de gunoi. Am citit-o în două zile și am rămas blocată asupra unui pasaj, pe care l-am transcris în carnețelul meu, alături de un gând. Abdul, un băiat de 20 de ani, care a fost acuzat pe nedrept de o crimă, stă și reflectă:

,,Apa și gheața erau făcute din același material. Își spunea că și cei mai mulți oameni sunt făcuți din același material. El avea pesemne o constituție un pic diferită de oamenii cinici și corupți din jurul lui. (…) Dacă ar fi trebuit să trieze toată omenirea, după materialul din care era făcută, își spunea că probabil avea să obțină un singur morman uriaș.’’

Gândul meu? Cu toate lucrurile pe care le trăim astăzi, de la jocuri politice la jocuri ,,sanitare” , tot ce pot spune e că apa și gheața sunt făcute din același material. Foarte interesante vremurile pe care le trăim!