Ciau! 🙂

 

Nu știu de voi, dar eu am trăit majoritatea vieții alături de un dictator. E micuț și stă ascuns în fortăreața subconștientului meu, de unde așteaptă să iasă și să urle. Indiferent de acțiunea pe care o fac, de la vorbitul în public, participarea la concursuri sau ridicatul mâinii în timpul unei ore, el critică. Se hrănește din slăbiciune și își amplifică tonul odată cu trecerea anilor. El e criticul din mine și suntem în conflict cam de prin generală, când s-a născut.

✿ ✿ ✿

Eram un copil destul de îndrăzneț. Îmi plăcea să-mi exprim punctul de vedere în legătură cu orice și aveam mereu o dorință ciudată de a ieși în evidență. Voiam eu să fiu acel cineva, care face ceva și rămâne în istorie. Învățam poezii patriotice, pe care le spuneam în fața clasei prin clasele primare, pictam apusuri cu mii de nuanțe de portocaliu, ca să pară mai dramatic, făceam trupe de dans, de teatru și voiam să citesc toate cărțile din bibliotecă. Îmi plăceau foarte mult cele de aventură. Încă îmi plac.

Poate că toată ambiția asta a ajutat la formarea cuibului prielnic pentru nașterea dictatorului. I-am pregătit bucăți calde, din care să poată sfâșia cu ușurință, pe care să le poată sfărâmă fără rușine. Făceam de toate și nimic în același timp. Colegii nu îmi erau prieteni. Nu pentru că nu aș fi vrut, ci pentru că ceea ce deveneam eu nu era în armonie cu percepțiile lor asupra vieții într-un sat micuț cu o singură stradă asfaltată. Eu visam facultate și mult scris, ei îmi spuneau că dacă plec nu o să mai fiu niciodată prima, că doar satul îmi oferă statutul de elev model, care face chestii.

În clasa a 8a mi-am făcut blog.  Mă gândeam că era singurul mod prin care puteam transmite lumii poveștile care îmi tot rătăceau prin minte. Postam capitole din diverse aventuri inventate și le reciteam cu drag. Atunci a apărut. Un comentariu urât mi-a distrus toată imaginea faină pe care o aveam despre mine. Ieli scrie. El spunea că nu știu să o fac. Ieli vrea să-și publice o carte când o să crească. El spunea că nu am nicio șansă. Mă urmărea. Nu fizic, ci în mintea mea. Cuvintele lui se repetau. Începuse să îmi fie teamă. Nu de el, ci de ceea ce spunea. Dacă era adevărat? Oare chiar nu știam să scriu? Oare chiar aveau dreptate colegii? Satul e singurul loc unde știu să scriu? Am închis blogul…

Am renunțat la desen, chiar dacă mă făcea fericită. Am renunțat la teatru, chiar dacă iubeam să urc pe scenă și să văd oamenii. Atunci s-a născut dictatorul, care a crescut odată cu mine. Mă domină atunci când trebuie să trimit o temă. Dacă nu e bună? Atunci când aș vrea să răspund la o întrebare pusă în clasă. Ești nebună? Dacă nu e bine? Vrei să te faci de râs? Atunci când aș vrea să îmi exprim o idee. Ce idee e asta? Groaznic. Taci din gură! Atunci când simt că sunt neîndreptățită. Poate că ești! Vrei să faci situația mai rea decât e deja? Taci din gură!

Nu pot să spun că am scăpat de el. Îi simt prezența tot timpul, dar e slăbit. Nu pentru că aș fi reușit eu să-l îmblânzesc, dar pentru că am primit multă căldură de la oamenii pe care i-am întâlnit la facultate. De la profesori, care m-au încurajat, la prieteni, care m-au felicitat.

Am întâlnit multe persoane îndoctrinate de un astfel de prădător, care nu îndrăznsc să ridice mâna, care cred că opiniile lor nu contează. Nu cred că sunt în măsură să le dau sfaturi, dar aș vrea să știe că acest critic exigent e doar în imaginația lor. Opiniile contează. Lumea are nevoie să urle, cum a spus un profesor în timpul unui seminar, așa că nu vă temeți de un anonim care comentează! El doar urlă.

Eu am un mesaj pentru criticul din mine: Mai taci dracului din gură!