Ciau! 🙂

Zilele astea au fost foarte sufocante. Multă alergătură, mult scris și multe hârtii. Mai că mă simțeam tipa aia, care aleargă cu teancul de documente prin filmele cu proști. Nu știu de voi, dar facultatea de jurnalism, în ciuda reputației de afară (o știu, toți o știm, doar ne prefacem că nu o știm), este destul de obositoare. Și nu pentru că îmi fac eu temele pe ultima sută de metri, deși poate și asta contează, dar pentru că cerințele sunt mari. Așa și trebuie. M-am gândit să povestesc puțin despre impresia mea și despre impresiile oamenilor în legătura cu falnica facultate de jurnalsim. Din București, cel puțin, că cică ar fi mai bună.

✿ ✿ ✿

M-am decis să dau la jurnalism în ultimul an de liceu, după ce mi-am schimbat preferințele de mii de ori. Sunt o persoana indecisă tot timpul și asta poate deveni frustrant. Nu doar pentru mine. Îmi amintesc că mi-am cumpărat DEX-ul, DOOM-ul, culegeri și alte minuni. Învățam cuvinte pe bandă rulantă, dar nu le foloseam niciodată, așa că unde credeți că ajungeau? În recycle bin, corect! Profesorii erau foarte reticenți. Cum spuneam că vreau la jurnalism, cum le cădea fața. Simțeam, așa, cum li se formează un norișor deasupra capului și le cad trăsnete în creștetul coafurii. Nu mi-a prea păsat, pentru că niciodată nu am înțeles care ar fi fost problema. Un profesor mai în vârstă chiar mi-a spus că o să învăț cum se face un ziar, dar nu o să am ce scrie în el, pentru că nu o să am o specializare. Deci eu urmam să fac ziarul, foiță cu foiță, iar alții, avocați, doctori și alte minuni din astea ale umanității, care se nasc o dată la o mie de ani, aveau să scrie rubricile din cotidianul meu. I-am zis că mi-ar plăcea să fac asta. Că sună interesant. M-a ignorat din acel moment. Probabil a crezut, de fapt sigur a crezut că sunt o cauză pierdută. Meh.

Am venit să dau o simulare prin primăvară și am făcut cunoștință cu scările de la facultatea de chimie. Încă avem o relație specială. Simularea mi-a încărcat bateriile, pentru că o profesoară a venit îmbrăcată în pantaloni negri,largi pe sub o fustă verde, vaporoasă și avea ochii fardați cu mov. CÂT DE TARE! Mi-am spus că sigur e facultatea vieții mele și că o să rămân cu cele mai mișto amintiri. Aveam curajul să fac ziarul ăla, foiță cu foiță. Nu conta cine scria în el.

Admiterea m-a lovit direct în față. Ca un trăsnet în creștetul capului într-un câmp fără copaci. Trebuia să scriu despre o moschee. De ce aș vrea o moschee în țară? Dar de ce NU aș vrea o moschee în țară? Imaginează-ți că ești la un protest…

Am intrat. După multe decăderi morale și plânsete sufocante, eram studentă la jurnalism. M-am mutat în capitală plină până în gât de speranțe și iluzii și povestioare și scenarii și iar iluzii.

Am întârziat în ziua deschiderii și nu am putut auzi nimic din discursul decanului, pentru că nu mai erau locuri în amfiteatru, așa că m-am cocoțat la balcon. Am aplaudat când s-au auzit aplauze în sală. Se terminase.

Prima zi de facultate, însă, m-a speriat. Nu știu câți dintre voi știu, dar Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității București, nu dispune decât de un etaj, cu un hol lung, pictat în portocaliu, din clădirea Politehnicii. După ce ieși din unul dintre cele două lifturi mortale, pentru că al treilea e stricat, pășești la etajul 6 și vezi tăblița pe care scrie numele facultății. Măcar știi că ai ajuns unde trebuie. Portarul și, mai nou, un tonomat în stânga, o bancă în dreapta și un hol în fața ta. Parcurgi holul, unde găsești laboratorul tv, laboratorul de multimedia și DTP, alte câteva săli și ajungi într-o încăpere ceva mai mare. În stânga ferestre imense, de unde poți vedea coșurile unui combinat și căminele din Grozăvești, în dreapta alt hol, mai scurt de data asta. Acolo stai în fața secretariatului și aștepți să primești și tu legitimația, că ai nevoie să-ți faci abonament. Dacă ai venit cu 1 minut mai devreme, ai parte de morală și poate nici legitimație nu vezi, că programul a fost aglomerat pentru personal.

Viața la FJSC e frumoasă. Ești încurajat zilnic să nu faci această facultate, pentru că ziarul dispare, televiziunea moare, radio-ul nu mai e ce a fost, internetul nu e pentru toată lumea. Oameni triști, pesimiști, frustrați și doamna drăguță de la bibliotecă. Un etaj plin de paradoxuri, de la mânuțele pictate pe pereți, la irascibilitatea doamnelor secretare. De la libertatea de exprimare, la autoritatea autoproclamată a unor profesori. Ai ce învăța despre perseverență și pasiune. Dacă există ceva acolo, o scânteie de chemare pentru meseria asta, îți trebuie mult curaj și mult, mult optimism. Poate și o pastilă de cap ajută. Mai ales când ți se pierd referatele și toți se prefac că nu s-a întâmplat nimic.

P.S. Nu îmi mai fac ziar.

 

3 COMENTARII

  1. Doamna de la biblioteca chiar e din alt film
    E cea mai amabila persoana cu care am interacționat in toți anii de facultate. P.S: am scris și eu despre experiența mea cu fjsc, dar nu in termeni asa optimisti. Gasesti pe http://www.unblogdeidei.wordpress.com un articol intitualat „Nu vreau sa faf presa”. Pe mine m-au dezamagit tare facultatea, programa, profesorii. Venisem cu un entuziasm debordant aici.

    • Hello! 🙂
      Da, doamna de la bibliotecă e super drăguță. Am citit textul tău acum câteva zile și te înțeleg perfect. Nici eu nu am avut prea multe experiențe plăcute de când sunt la facultate, dar încă mai sper să nu fi făcut alegerea greșită.

Comments are closed.