Ciau! 🙂

 

Nu ştiu de voi, dar eu nu am copilărit într-o familie tocmai religioasă. Nu am acea mamă super religioasă, care se îmbracă frumos duminica şi dă fuga la biserică, unde se roagă tuturor picturilor de pe pereţi pentru sănătatea noastră. Nici acel tată, care se duce şi stă în noaptea de Paşti treaz, pentru a se ruga cu ochii închişi la lumina sfântă. Nici măcar acei bunici cu icoane pe pereţi sau tămâie lângă şi pe televizor. Am văzut, credeţi-mă! Când am spus pentru prima dată că nu am o credinţă puternică, un tip mi-a zis că o spun numai pentru că e la modă să fii ateu. Am rămas puţin pe gânduri, pentru că nu reuşeam să îmi amintesc când m-am declarat ateu vreodată în viaţă.

✿ ✿ ✿

Când eram mică obişnuiam să mă rog în fiecare seară. Nu pentru că aveam eu sanzaţia că mă aude cineva, ci pentru că aşa mă învăţase bunica. Şi nu, nu pentru că ea avea senzaţia că mă aude cineva, ci pentru că aşa obişnuia să facă şi ea când avea 8 ani şi părul blond. Nu puteam adormi înainte să vorbesc cu îngeraşul şi să cer mereu acelaşi lucru. Voiam o păpuşă W.I.T.C.H.

Ajunsesem să îmi cumpăr prima icoană într-o toamnă, prin clasa a 7a, pe care nu am pus-o niciodată pe perete, pentru că tata nu voia să bată un cui deasupra patului. Ţineam icoana pe o masuţă şi mă rugam în genunchi în faţa ei.

Credinţa mea a început să pălească în momentul în care am privit cum străbunica mea şi-a dat ultima suflare în camera ei îngustă, cu două paturi. Cele mai sumbre momente din viaţa mea se învârt în jurul acelor câteva zile de dinainte şi de după înmormântare. Era pentru prima dată când pierdeam pe cineva drag, dar nu reuşeam să plâng. M-am învinuit şi am avut senzaţia că sunt bântuită. Nu puteam dormi, nu puteam mânca şi îmi era teamă să intru în casă. Speriată, m-am dus la biserică şi am încercat să caut ajutor. Văzusem eu în filme că preoţii te scapă de aceste temeri şi de fantome.

Preotul m-a privit distant, mi-a ascultat povestea şi a întins mână. M-am uitat la el, cu ochii unei eleve de clasa a 8a, care avea senzaţia că e bântuită de spiritul străbunicii sale. Nu înţelegeam ce vrea, aşa că nu am făcut nimic. O bătrână m-a prins de umăr şi mi-a spus să îi dau părintelui bani, că aşa se face. Am ieşit din biserică  şi m-am dus acasă, unde am intrat nervoasă.

Am înţeles atunci de ce părinţii şi bunicii mei nu sunt cei mai religioşi oameni. Şi nu, nu pentru că nu au senzaţia că există cineva acolo, sus, ci pentru că cei de aici, de jos, îl fac să pară arogant şi, poate cel mai important, scump. Bunica mea se plânge tot timpul de banii pe care părintele îi cere în fiecare an. Îi vezi capul anual, cum mişună prin faţa curţii şi te bântuie mai ceva ca o fantoma, hotărât să adune banii, care merg numai cel de sus ştie unde. Poate în caloriferele din biserică. Dar pe acelea le revendică primăria. Poate în gresia portocalie, pe care aluneci şi îţi poţi sparge capul, dar şi cu aceea se laudă primăria. Poate în picturile exuberante de pe pereţi, dar scrie DONAŢIE pe fiecare dintre ele. Şi de parcă nu e de ajuns că trebuie plătită o donaţie obligatorie bisericii, aceasta nu acopera câtuşi de puţin cheltuielile pe care trebuie să le faci pentru a boteza un copil, a înmormânta un suflet sau a binecuvânta o colivă cu tămâie. Să nu mai spun de acele bacnote de 1 leu, pe care copiii le dau preoţilor când se duc să se spovedească. Eram în clasele primare şi puneam bacnota în mâna ascunsă sub patrahir. Mă ascundeam în biserică de ochii celorlalţi copii, care făceau acelaşi lucru.

Niciodată nu l-am negat pe Dumnezeu, nici nu l-am aclamat în extaz, dar pe ei, puşi în castelele pictate şi renovate înaintea şcolilor, i-am negat din ziua aceea. Până şi orele de religie mă făceau să fierb de mânie. Înţelegeam învăţăturile religiei şi sensul ei în existenţa noastră, dar nu puteam suporta momentul în care profesorul refuza să răspundă unor curiozităţi normale cu sintagma: Crede şi nu cerceta! De ce nu putem cerceta, dacă oricum adevărul absolut este, aşa cum pretind, tot acolo unde ni-l arată ei? Îndobitocirea populaţiei prin donaţii obligatorii şi aruncături de tămâie mă face să mă întreb cine este acest Dumnezeu şi de ce îi lasă pe aceşti actori să îl denigreze în acest hal…

Am fost la biserică de Paşti. Am aprins o lumănare pentru străbunica mea şi am ţipat la o femeie grasă, care nu voia să se dea din uşa bisericii, chiar dacă în spatele ei era un copil înghesuit de bătrânii entuziasmaţi de vocea părintelui. Ce aveam eu cu ea? Ea voia să-l asculte pe părinte, că doar venise la concert, nu la o slujbă.