Ciau!

De câteva zile mă gândesc la copilărie. Am locuit  într-o comună restrânsă, unde există doar două străzi asfaltate şi o şcoală renovată cu foarte mulţi bani, chiar dacă numărul copiilor continuă să scadă. No comment.

Când eram mai mică, nu mergeam aşa de des la ,,oraş’’. Nu îi spuneam Turnu, aşa cum am auzit când am schimbat şcoala în clasa a VIII-a. Pentru mine, la fel ca pentru toţi cei din comună, oraşul era locul unde te duceai pentru a-ţi cumpăra haine şi electronice. Piaţa se făcea în comună în fiecare vineri, deci hrana nu era un motiv de a te urca în autobuzele mari, albastre, cu scaune roşii din plastic. Şi acestea au fost înlocuite cu înghesuitele microbuze, în care pute în permanenţa a brânză de capră şi transpiraţie. Faci cam 20 de minute până în oraş, dar tot blestemi faptul că unele geamuri pur şi simplu nu se pot deschide.

✿ ✿ ✿

M-am izbit de termenul ,,shrinking city” când stăteam pe banca din curte şi citeam numărul 25 al revistei DoR. Un articol intitutlat ,,Între Două Lumi” descria istoria unui oraş, care a început ca un proiect promiţător,  dar care a terminat prin a fi părăsit de din ce în ce mai mulţi oameni. Termenul de ,,shrinking city” reprezintă un ,,spaţiu care se contrage,, , adică un oraş care încetează să se mai dezvolte, iar oamenii sfârşesc prin a-l părăsi. Ana-Maria Sîrghi vorbea în DoR despre Drobeta-Turnu Severin. Eu am copilărit pe lângă Turnu-Măgurele.

Oraşul mi se părea imens şi fascinant. Îmi amintesc că îmi doream în permanenţă să locuiesc într-un apartament din blocurile înalte pe lângă care treceam. Îmi ridicam privirea şi simţeam cum îmi tremură picioarele când vedeam clădirile. Voiam să mă joc şi eu în parc şi să mă plimb cu trotineta pe lângă tobogane. De fiecare dată când terminam cumpărăturile, mama ne ducea, pe mine şi pe fratele meu, să mâncăm o prăjitură la umbra unei patiserii cu terasă. Era foarte multă lume şi trebuia să aştepţi cel puţin 15 minute ca să primeşti dulcele în farfurii de unică folosinţă. Îmi plăcea să mă holbez la bărbaţii care consumau bere la halbă şi râdeau zgomotos. Sigur locuiau în oraş. Începeam să-mi imaginez cât de fericită aş fi fost dacă aş fi locuit şi eu tot acolo.

Momentul în care mi s-a spulberat iluzia oraşului perfect de locuit a fost când am schimbat şcoala. Sfătuiţi că voi avea profesori mai buni la oraş, părinţii m-au transferat la o şcoală cu două etaje amplasată în faţa unui mic părculeţ. Făceam naveta în fiecare zi şi mă simţeam veşnic obosită. Oraşul a început să îşi piardă din farmec. Începeam să-i cunosc fiecare colţişor şi să-mi dau seama că nu-mi mai doream aşa de mult să locuiesc într-un apartament din blocurile pe langă care treceam. Nu era oraşul ăla mare, bogat şi interesant pe care îl vedeam prin ochiii copilului de zece ani.

La liceu, am învăţat un nou traseu şi auzeam mereu, seara, sirena de la combinatul chimic. Anunţa plecarea angajaţilor şi mă făcea să tremur din cap până în picioare. Era ceva sinistru cu acel sunet, nu-mi pot explica de ce mă treceau fiori reci de fiecare dată când îl auzeam. Am văzut monstrul de pe malul Dunării prin clasa a IV-a, când învăţătoarea ne-a dus să explorăm propria ţară. O excursie gratis până în oraş. Obiective turstice proprii, promovarea locului unde locuieşti, etc. Am o poză de atunci, aproape de Dunăre. Aveam o bluză roz şi-mi intra soarele în ochii. Poza perfectă.  Combinatul chimic m-a speriat atunci. Ţin minte că mă holbam la fumul roşu, gros, care ieşea dintr-o ţeavă subţire şi ruginită. Am întrebat atunci de ce fumul e roşu. Învăţătoare nu mi-a răspuns.

Atât bunicul, cât şi tatăl meu şi majoritatea oamenilor din zonă, şi-au petrecut ani buni în monstrul de pe Dunăre, aşa că mi-au explicat înspăimântătorul pigment al fumului. Combinatul chimic, Sc Donau Chem S.R.L, aflat la 5 km distanţă de Turnu Măgurele, era specializat pe producerea de îngrăşăminte chimice. Nu am înţeles atunci pentru ce avem nevoie de îngrăşăminte chimice şi uram şi mai mult monstrul, după ce tata ne povestea nenumăratele momente în care era să moară gazat. Vedeam monstrul ca pe o adunătură de fiare ruginite, care face rău şi nu aduce niciun bine. Nu aveam în totalitate dreptate…

Din aprilie 2015, de când monstrul a fost adormit, probabil pe veci, oraşul a amorţit. Oamenii au ieşit în stradă, au plâns, dar monstrul era deja mort, iar cel care-l deţinea, după gratii. În jur de 600 de oameni au ajuns şomeri într-un oraş cu un singur spital, în care nu se pot face intervenţii chirurgicale, şi cu 5 firme de confecţii, care plătesc prost. Am înţeles atunci că monstrul, prin fumul lui roşu, dăunător, pompa viaţă oraşului de pe malul Dunării.

Oraşul colcăie de saloane de înfrumuseţare pentru doamnele care lucrează la bănci sau farmacii, de second hand-uri, în care nu prea intră lumea, Doamne-fereşte să te vadă coana Maria de la 2 că-ţi iei un tricou deja folosit, şi de magazine chinezeşti. Două cofetării, unde miroase a sandvişuri, patru licee, care primesc elevi de nota 3, fast-food-uri cât cuprinde, că le simţi mirosul de la trei km, magazine cu blugi la 120 de lei şi nenumărate săli de pariuri, unde mai vezi rătăcindu-se intenţionat elevi mai mici de 15 ani. Două supermarketuri lipite şi încă unul mai mare. Cam asta poţi vedea într-o vizită prin Turnu Măgurele.

✿ ✿ ✿

Monstrul încă stă pe malul Dunării, liniştit şi ruginit. L-am mai văzut o dată în ultimii doi ani. Nu mai scoate fumul roşu, iar oamenii care riscau să moară gazaţi înauntru îşi prăjesc pielea în soarele plantaţiilor străine. Nu ştiu dacă oraşul o să ajungă să fie părăsit, dar mă întristează de fiecare dată când mă întorc acasă.

6 COMMENTS

  1. Tata făcea naveta 30km dus 30 întors zilnic. A lucrat ca electrician acolo și îmi povestea ce condiții de muncă erau la sfârșitul anilor 70… Protecția muncii? O glumă sinistră. Aveau loc incendii și explozii frecvent, odată povestea ca a explodat un cazan și o vană mare de oțel a rupt în două un nefericit aflat lângă… Mergeai la serviciu și nu știai dacă ajungi înapoi acasă întreg… “Assembly point” era peste drumul spre port într-o pădurice. Ieșeau printr-o gaură prin gard când se striga “foc la amoniac”… Își riscau bieții oameni zilnic viața pentru un pumn de arginți…
    Când mai ajungem prin Turnu mă roagă mereu sa ajungem și pînă la combinat, se uită la el și i se citește pe chip nostalgia…. Respiră adânc și începe sa povestească…apoi “fuse și se duse…”

    Demult nu am mai citit ceva asemănător care sa îmi trezească atâtea gânduri… Felicitări

  2. Cu toate riscurile ce existau pe platforma combinatului, acesta pompa viată, bani și speranță pe o rază de cinzeci de km. Acum orașul moare văzând cu ochii. Si nu numai. Satele din împrejurimi s-au depopulat.Scolile s-au închis și se vor închide majoritatea care mai sunt. Speranța este muribundă cu lumânările groazei la cap. Se mai întoarce oare mortul de la groapă?

    • Nu contestă nimeni lucrul acesta, combinatul “ținea județul”. Eu doar am vrut să subliniez ca amărâtul poate venea de la 50 km și-și găsea sfârșitul pe acolo… Monstrul dădea dar și primea… ofrande. În fine, erau vremuri grele, tehnologia nu era așa avansata…cum ar fi fost dacă de acest combinat (ca multe altele din țară) s-ar fi ocupat cineva cu suflet? Am mai fi fost trei milioane de strămutați dezradacinati?? Dar, hey, ce știm noi? scrapping is a resilient business too :-/

Comments are closed.