Ciau! 🙂

Zilele astea am tot dat mail-uri unor oameni pe care trebuie să-i întâlnesc. Panică. De fiecare dată când mă trezesc faţă în faţă cu o persoană necunoscută încep să mă eschivez şi să mă gândesc la orice altceva în afară de lucrurile pe care trebuie să le discut. (Deşi pregătesc liste întregi cu întrebări, eventuale improvizaţii, încep să-mi fac scenarii şi să ghicesc anumite răspunsuri.) Pur şi simplu mi se pare mult mai interesant şi intrigant un nasture deschis de la cămaşă sau lănţişorul de argint cu pandantiv al persoanei.

Toate aceste temeri mi-au adus aminte de primul meu interviu. Ceva de neuitat.

✿ ✿ ✿

S-a întâmplat în iarna primului an de facultate şi era o temă. Aveam un prof super mişto la seminar, pe care îl asemănam foarte mult cu profesorii ăia din musicalurile Disney, care îi motivează pe elevi să schimbe ceva în şcoală. Mai aveam să dansăm pe mese şi era destul de autentic totul. Ne-a lansat provocarea de a aborda singuri jurnaliştii pe care îi consideram un oarecare model. M-am gândit imediat la Adelin Petrişor, pentru că tocmai îi citisem cartea despre Coreea de Nord şi eram fascinată de curajul şi pasiunea lui. După multe texte, pe care le-am scris şi rescris, am copiat versiunea finală în chenarul chat-ului de pe facebook. Mi-a răspuns destul de repede, ceea ce m-a făcut să mă panichez. Presupun că acolo, undeva în subconştientul meu, aveam certitudinea că nu se va obosi el, un jurnalist, să răspundă unui student, care habar n-avea ce făcea. Nu era în ţară în momentul respectiv, aşa că nu l-am putut cunoaşte în persoană, dar am schimbat câteva vorbe interesante.

Am stabilit apoi un interviu cu Sorina Ionaşc, care mi-a răspuns la fel de repede. Începusem să-mi recapăt încrederea în omenire. Oamenii chiar răspund la mesajele unui student curios. Pentru că voiam să fac o impresie bună, am început să caut pe net un reportofon. Normal că nu mă puteam prezenta la un interviu fără minunăţia aia neagră, pătrăţoasă cu butonaş roşu de înregistrare. Aveam senzaţia că mă va face să par mai serioasă şi pasionată. După ce am înghiţit în sec în timp ce priveam sumele destul de măricele, am găsit unul accesibil. Am traversat jumătate din capitală într-un tramvai, care scârţâia groaznic în timp ce picurii de ploaie se izbeau în geam. Vremea era perfectă pentru cumpărarea unui reportofon.

Am testat drăcia de n ori, ascultându-mi vocea piţigăiată şi am adormit cu griji şi emoţii. A doua zi, la ora 6 dimineaţa mă priveam în oglindă. Avusesem atât de multe gânduri, încât abia reuşisem să dorm. Am zăbovit  în faţa metroului o oră întreagă. Stăteam şi tremuam de frig, aşteptând ca în orice moment să apară din gura metroului. Aşa a şi fost. Îmbrăcată în geacă neagră şi cu părul tuns bob, Sorina se îndrepta agale spre mine. Înainte să-şi întindă mână subţire şi să se prezinte, mi-a zâmbit. I-am zâmbit înapoi. Era înaltă, slabă şi frumoasă. Exact ca toate tipele care apar pe sticlă. Am urmat-o la etajul unei cafenele drăguţe, care mirosea a scorţişoară. Acolo, pe masa rotundă şi albă mi-am aşezat reportofonul cu butonaş roşu şi carneţelul plin cu întrebări. Eram pregătită!

Am vorbit cu Sorina (adică ea a povestit despre cât de frumoasă e meseria de jurnalist şi de ce merită practicată, iar eu am aprobat cu zâmbetul pe buze) cam o oră şi jumătate. Drăcia cu buton roşu încă înregistra, lucra odată cu mine şi simţeam că voi avea o temă bună. Am sorbit din cafeaua fără zahăr (proastă alegere) şi m-am despărţit de jurnalista pasionată, tunsă scurt. M-am aşezat în faţa calculatorului, gata să aştern pe hârtie digitală toate principiile Sorinei în ceea ce priveşte profesia de jurnalist, când m-am izbit de următoarea problemă: Drăcia mea cu buton roşu nu înregistrase decât exact 5 secunde din tot interviul. Panică. Am încercat să ascult din nou. 5 secunde. Am încercat să restartez totul. 5 secunde. Am izbit reportofonul de perete. 5 secunde.

După ore de cugetat printre lacrimi, am decis să-i scriu şi să-i explic situaţia. Mi-a trimis un emoticon, care râdea în hohote, drept răspuns. De atunci, drăcia cu buton roşu zace într-un colţ al sertarului din vechea mea cameră. Nu am de gând să-l mai scot vreodată de acolo.