Ciau! 🙂

Astăzi m-am trezit devreme ca să pot asista la o ceremonie de deschidere plictisitoare, din care nu am înţeles mai nimic. M-au scos din starea de contemplare profundă doar pocniturile de la tuburile de confetti şi m-am întrebat de ce nu am avut şi eu parte de o ploaie de steluţe roz şi galbene când am început primul an de facultate. Viaţa e nedreaptă uneori. Îi priveam pe toţi acei oameni, care păşiseră în amfiteatru de parcă au pus piciorul pe lună şi mă întrebam dacă avusesem şi eu aceeaşi strălucire şi curiozitate în ochi acum un an. Probabil că da. Cine nu începe un capitol nou din viaţă cu ochişorii în formă de steluţe?

Peste o oră, stând în faţa unui frappe cu multă frişcă şi discutând despre idealuri în viaţă (pentru că despre asta se discută la prima cafea din anul 2), am primit terifianta întrebare:

,,Ieli, dar tu? Ce vrei să faci?”

Şi atunci mi-am amintit….

✿ ✿ ✿

Ştiţi momentul ăla când ai 7 ani şi tot ce îţi doreşti este o păpuşă cu părul blond sau o maşină cu telecomandă, dar vin rudele şi îţi aruncă în faţă o întrebare pentru care nu te-ai pregătit?

 ,,Dar tu ce vrei sa te faci cand vei fi mare?”

Şi atunci începi să enumeri toate fanteziile de copil de 7 ani şi să-ţi doreşti să fii prinţesă, supererou, profesoară sau vrăjitor. Dacă se poate, toate în acelaşi timp. Nu ştiu de ce oamenii cred că un copil, care abia a învăţat că supa se mănâncă cu lingura, are un ţel precis şi-şi cunoaşte viitorul.

Am fost considerat un copil ciudat încă de când dădeam spectacole în curte şi cântam melodii compuse de mine într-un caiet albastru de matematică. Scoteam pături şi aranjam scaune în faţa casei, cu ajutorul cărora puneam în scenă coregrafii extraordinare şi complicate. Pe atunci visam să ajung actriţă şi să îmi fac propriile spectacole. Ce putea fi mai furmos?

Prin clasele primare am început să scriu poezii despre primăvară şi usturoi. Pe atunci îmi doream cu adevărat să ajung să am o carte de poezii, din care să le citesc tuturor stând pe o piatră. Un nou ţel, sigur era cel bun.

Au urmat apoi clasele generale, când mi-am convins părinţii să-mi cumpere o chitară de crăciun şi am început să-mi tocesc degetele în coarde. Voiam să fiu chitaristă şi să urc pe scenă alături de o trupă. Cât de mişto avea să fie totul!

Am făcut apoi un spectacol adevărat la Căminul Cultural. O piesă scrisă de mine şi jucată alături de colegii de clasă. Era o poveste de epocă, vrută a fi amuzantă, despre o fată umilă, care afla că era fiica unei concubine a regelui. Am urcat pe scenă aşa cum mi-am dorit şi am primit aplauze. M-am îmbătat cu gândul că fac ceea ce trebuie. Nu mă aşteptam să fiu criticată pentru că distrug ,,patrimoniul local’’. Cum am îndrăznit să vin cu o astfel de idee, când toţi copiii trebuiau să spună poezii şi să cânte colinde la serbări? Da, un părinte m-a certat. Ţelul devenise cam ruşinos şi am încetat să-mi mai doresc spectacole.

La liceu am fost pe rând astronaut, pentru că mă fascinau universul şi moartea stelelor, arheolog, pentru că voiam să ştiu secretul piramidelor, actriţă din nou, pentru că am jucat rolul Cetăţeanului Turmentat şi m-am îmbătat iar de aplauze, lingvist, pentru că mă îndrăgostisem de cultura asiatică, dar şi regizor, pentru că visam să-mi pun ideile de spectacole pe film. Nu m-am oprit niciodată să mă întreb dacă ar trebui să mă decid asupra unui singur ţel şi să-l urmez orbeşte. Credeam că puteam fi orice. Trebuia doar să-mi doresc.

Acum, la facultate, mi-am dorit foarte mult să-mi aud vocea la radio. Am făcut practică într-o redacţie de radio şi am tremurat din toate ligamentele când m-am trezit închisă într-un studio, faţă în faţă cu microfonul imens. Oamenii din jurul meu nu păreau, totuşi, atât de fascinaţi de munca pe care o făceau. Intrau în studio mestecând o ultimă bucată de desert şi se aruncau pe scaunul confortabil, de parcă nu aveau să vorbească unui colectiv imens de oameni. Tot aici, mi s-a spus să nu mai fiu atât de pasionată de scris şi înregistrat.

,,Când vei citi primul fluturaş cu salariul, o să-ţi treacă tot cheful!”

Mulţumesc că mi-ai omorât visul.

Acum, întrebată la cafea ce vreau să fac mai departe, nu ştiu să raspund. Am foldere pline cu idei de spectacole, oameni despre care visez să scriu, înregistrări şi vreo 3 cărţi începute. Nu ştiu ce o să fac cu ele, dacă o să fac vreodată ceva cu ele, dar cred că e în regulă să nu-ţi cunoşti ţelul suprem. Deşi am fost tot timpul invidioasă pe acele persoane aparent perfecte, care ştiu ce vor, urmează un drum sigur şi îl termină cu lauri, nu cred că e o crimă ca la 20 de ani să fii încă în căutarea unui contur exact al visului revoluţionar.

Nu ştiu ce o să fiu când mă voi face mare. Nu-mi doresc decât să mă trezesc fericită că voi pleca la muncă. Poate şi ăsta e un ţel…