De la spectacole despre mineriade, pogromuri şi până la proiecte despre tensiunile din timpul războaielor, Monica a încăput în pielea diverselor personaje reale, care au de suferit de pe urma schimărilor sociale.

Alice Monica Marinescu, o femeie scundă, cu breton brunet şi ochii mari şi căprui, s-a întors la începutul lunii august în ţară după ce a petrecut câteva luni în Chişinău. Acolo, sub acoperişul Teatrului Spălătorie, a ajutat la scrierea şi punerea în scenă a spectacolul Life, care are ca punct de plecare dialogurile telefonice purtate de o artistă vizuală din Kiev cu mama ei, care locuieşte într-o altă regiune. Spectacolul aduce pe scenă viaţa sumbră din timpul războiului, când indivizii se împart în tabere şi cedează sub presiunile unor reguli impuse de haosul provocat de conflict. Monica a lucrat două luni alături de cei de la Teatrul Spălătorie pentru a pune acest spectacol în picioare, iar acum aşteaptă să se întoarcă la Chişinău pentru o nouă reprezentație.

Cu doar patru luni înaintea pornirii acestui proiect, Monica se încălzea pe scena neagră, veşnic imprimată de urme de tălpi, de la Centrul Naţional al Dansului. Corpul îi era acoperit de un body elastic, cu un imprimeu neutru, şi se întindea încet, în timp ce vocea încerca nişte vocalize puternice. Se plimba pe scena joasă şi repeta refrenul unei melodii: Dragostea, muzica lacrima”.

Monica s-a îndrăgostit de teatru încă de când improviza costume și învăța reclame în bulgară pe dinafară, iar asta se întâmpla departe în memoria ei, undeva prin copilărie. Totul a pornit de la frustrarea că nu reușea să scape de tunsoarea clasică, unisex și să se bucure și ea, ca orice altă fată, de un păr lung și mătăsos. Părinții o tundeau mereu scurt, așa că într-o zi a decis să improvizeze o podoabă capilară mai feminină. A scormonit după fuste și și-a așezat elasticul uneia în jurul capului. Materialul rochiei i-a alunecat pe spate și astfel Monica se putea bucura de mult visatul păr lung. Scena și actoria i-au încolțit în minte ca o posibilă carieră ceva mai târziu, când și-a dat seama că nu vrea să aibă o slujbă plictisitoare. Actoria a părut singurul mod prin care putea intra în pielea mai multor personae și, astfel, cunoaște alte vieți. Nu avea cum să se plictisească. A dat la UNATC, la secția actorie.

În timpul facultății, prin 2007, a avut primul contact cu teatrul comunitar. A lucrat în Rahova-Uranus, cu oameni evacuați sau aflați în situația de a fi evacuați. A făcut ateliere cu oamenii, s-a documentat în legătură cu problemele cu care se confruntau și a realizat un spectacol. Și-a dat seama atunci că își dorește mai degrabă să facă un teatru care să vorbească despre lumea în care trăiește decât să joace scenetele unor autori care au scris cu sute de ani în urmă.

Pentru Monica proiectele artistice sunt apa care îi învârte moara. Din 2013 a început să intre cu pași mici sub umbrela teatrului politic, lucrând alături de regizorul David Schwartz. Au făcut împreună prima stagiune de teatru politic, care s-a numit exact așa: Stagiune de teatru politic la spațiul Platforma. A fost o stagiune destul de mică,  doar de câteva spectacole.  Întrebată ce înţelege ea prin teatru politic, Monica zâmbeşte. Nu ar putea da o definiţie exactă, pe care să o poţi căuta în dicţionare. „Teatrul politic este vocea unor persoane sau comunităţi, care nu sunt atât de vizibile.” Prin acest gen, un actor intră în pielea unei persoane reale, de cele mai multe ori marginalizate de către societate sau discriminate şi încearcă să transmită celorlalţi problemele actuale ale vieţii pe care cu toţii o trăim politic.

A urmat stagiunea Teatrului Istoriei Recente în 2014, unde au pus în scenă spectacole de teatru politic despre mineriade, despre ce s-a întâmplat în Valea Jiului după anul 1989, dar și spectacole invitate din Republica Moldova, de la teatrul Spălătorie. Aceste reprezentări urmăreau reconstituirea unei istorii complet uitate din Moldova, a pogromurilor împotriva evreilor.

În 2015 a făcut Platforma de teatru politic, un proiect mult mai mare, finanțat prin fonduri norvegiene. Scrierea aplicației pentru obținerea fondurilor a necesitat mult efort, însă rezultatul a meritat. Proiectul a presupus punerea în scenă a unor spectacole, dar și un atelier de teatru cu elevii de la liceul George Coșbuc. Tema centrală a rămas aceași pentru care Monica are o atracție. Istoria recentă. Au vorbit în spectacole despre mișcările muncitorești din anul 1918, despre rezistența antifascistă și despre alte momente tensionate, soldate cu o schimbare.

În 2016 a ajutat la creearea şi construirea unui bar-teatru pe Calea Moşilor, MACAZ, care s-a născut în urma dorinței mai multor comunități de a avea un spațiu propriu, unde să își poată ține spectacolele, dar care să servească și ca sursă sigură de venit. Așa cum spune și Monica, spectacolele pe care atât ea, prin diversele proiecte pe care le scrie, cât și alţi artişi din alte comunități independente, le pun în scenă nu sunt recunoscute ca fiind artă de către Teatrul Național, așa că nu le este permis să folosească spațiul de acolo. MACAZ a apărut ca o soluție la această problemă majoră și nu este mai mare decât un bar obișnuit. mor

Îmbrăcase body-ul neutru pe podeaua de la CNDB pentru La Institutul Schimbării, spectacolul la care a lucrat împreună cu Paul Dunca, un tânăr activist, coregraf şi dansator stabilit în Bucureşti. S-au împrietenit în 2007, când Monica încă era studentă. Paul era dramaturgul piesei ,,Plasa”  din cadrul proiectului  ,,Construieşte-ţi comunitatea”, din Rahova-Uranus, care a introdus în România conceptul de artă comunitară. Monica a ajutat, prin dialogurile purtate cu oamenii din interiorul comunităţii şi prin documentare, la realizarea unui spectacol intitulat ,,Afară”, care a fost jucat în aer liber. Astfel, cei doi au legat o prietenie sub umbrela proiectului şi şi-au spus mereu că vor să facă ceva împreună.

 Când Paul a venit cu ideea Institutului, Monica l-a ajutat numaidecât și au pus în picioare spectacolul.  La Institutul Schimbării  se prezintă ca un bio-info-show, aşa cum spune şi Paul, adică un spectacol documentar bazat pe informaţii reale, documentate, dar poate fi înglobat şi în sfera teatrului politic, deoarece serveşte publicului un subiect tabu în societatea românească. În acest spectacol, șase actrițe încearcă să spargă anumite bariere și să distrugă stereotipurile de gen existente, jucând șase povești reale a șase persoane transgender din România. Monica joacă rolul unui bărbat transgender, care se lovește de barierele pe care societatea i le impune.

La repetiții, îmbrăcată în pantaloni largi, cu buzunare cât jumătate din gambă şi purtând o şapcă neagră, privea sigură publicul format din scaune. Ochii ei negri, trişti, străluceau sub lumina reflectorului, lăsând să danseze şi să se înfurie pe scenă un bărbat încătuşat de normele societăţii. Ieşea în faţă, povestea despre lupta cu părinţii, de injecţiile cu testosteron şi râdea la amintirile jenante din trecut. Urca printre scaune şi întindea fotografii cu rochiţa din copilărie. Se aşeza iar în mijlocul scenei şi călca apăsat cu bocancii în podea. Dragostea, muzica lacrima.

1 COMMENT