Ciau! ?

Sunt Ieli şi am reuşit să merg  de 14 ori la acelaşi concert.

✿ ✿ ✿

Am ieşit  într-un club bucureştean pentru prima dată cam prin noiembrie, când începusem să port cizme. Eram cu o gaşcă de colegi, potenţiali prieteni, şi am ajuns pe canapeaua clubului datorită unor invitaţii. Muzică zgomotoasă, oameni care urlă şi jocuri de lumini dubioase. Atât mi-a rămas în minte în urma primului contact cu lumea asta a aşa zisei pierzanii. Încă eram mândră de principiil mele.

Într-o oarecare zi de martie,  stăteam cu o prietenă foarte bună şi ascultam muzică în camera mea veche, cu canapeaua în formă de scoică şi balconul periculos de fragil. Ca de fiecare dată, făceam planuri pe care niciodată nu le puneam în aplicare şi promiteam să descoperim împreună oraşul în care ne mutasem. Am dat atunci, pentru a o suta oară, peste anunţul unui concert FreeStay, la care ne promisesem că vom merge încă de la începutul iernii. Nu de alta, dar disperasem lumea cu ,,De-ai fi tu salcie la mal” şi cu videoclipurile filmate în Tribute (unde mi-a fost frică să intru când am mers prima dată.)

Prietena mea, nervoasă, dintr-un motiv necunoscut, s-a ridicat şi a făcut teribilul şi mult aşteptatul anunţ:

,,No, dar hai la concert!’’

După lupte seculare, în care ne-am chinuit să aflăm cum putem face rezervare, trimiţând mail, mesaje şi ajungând chiar la sunat, era clar. Urma să mergem la concertul pe care îl aşteptasem de luni bune. Fără rezervare.

Ne-am pregătit foarte repede. Mereu m-am întrebat care e treaba cu mitul fetelor care petrec n ore în faţa oglinzii. În 20 de minute eram îmbrăcate şi căutam cu disperare cheile, pe care nici astăzi nu reuşesc să le găsesc când vreau să plec de acasă.

Conduse de un simţ al orientării excepţional, am petrecut o oră învârtindu-ne prin Centrul Vechi, căutând strada Covaci. Am trecut de două ori pe lângă o tipă care nu obosea să ne invite să gustăm spaghete şi am refuzat o mulţime de persoane, care mai că ne băgau cu forţa în diverse localuri.

Ajunse în faţa clubului luminat verde, am îngheţat iar. Doi bărbaţi, undeva pe la 40 de ani, un fel de duo între Vin Diesel şi Dwayne Johnson, aşteptau fără să clipească la intrare. Ne-am apropiat, am cerut cu o voce scăzută două bilete şi le-am întins banii. Cu două cartonaşe care ne promiteau shot-uri gratis la bar, am păşit în sfârşit într-un altfel de club.

Mese rotunde, din lemn închis, în jurul cărora săteau în aşteptare câteva scaune comode, o arcadă destul de pretenţioasă şi elegantă, care deschidea ringul de dans, unde câteva fete, purtând coroniţe şi tricouri de burlăciţe mândre chicoteau şi se mai mişcau puţin pe muzica mult mai bună a DJ-ului. Pe pereţi stăteau expuse albume vechi ale unor consacraţi în domeniu, cum ar fi Michael Jackson sau Backstreet Boys, dar şi chitare roşii şi albastre private de bucuria de a fi vedete.

În faţa ringului de dans, se ridica o scenă nu foarte pretenţioasă, pe care stăteau expuse instrumentele trupei. Fără trupă. Am răsuflat uşurate realizând că ora petrecută disperând şi căutând strada nu a însemnat neapărat o întârziere.

Seara aceea de vineri mi-a schimbat total concepţia despre petreceri, muzică şi băutură. Poate de asta am ajuns să păşesc pentru a 14a oară în sufrageriile cluburilor. Tot fără rezervare.

Am aflat că şi barmanii pot fi oameni de treabă, nu doar tipi siniştri care te îmbată cu poţiuni, cum şuşotesc gurile lumii. Unul din ei, privindu-mă cum mă chinui să fac o poză cu solistul trupei, mi-a arătat că-mi ţine pumnii şi m-a împins să mai încerc o dată. M-am simţit ca un erou roman, care pleacă la război şi este aclamat de toţi supuşii înainte să iasă din cetate. Dar, îmbătată de atâţia lauri, am lăsat solistul să treacă fix prin faţa mea. Epic fail. Nervos, barmanul m-a prins de mână şi m-a târât după el până în faţa artistului.

,,Fă o poză şi cu ea!”

S-a întors spre mine.

,,Hai că stau cu tine până face. Îţi fac şi poză.

Zâmbeşte. Văd zâmbetul ăla de fiecare dată când cobor scările clubului de pe Calea Victoriei. E un sentiment foarte ciudat…

✿ ✿ ✿

Poate sunt instrumentele care vibrează şi împart muzică, poate sunt oamenii, care mă calcă şi pe care îi împing şi apoi mă prefac că aşa dansez eu, poate sunt shot-urile gratis de la bar, care au gust de limonadă sau devotamentul şi implicarea trupei, dar cert e că, dintr-un motiv sau altul, concertele FreeStay au devenit metoda de sărbătorire. Luam o notă mare – concert. E ziua de nume – concert. Am terminat primul an de facultate – concert. Nu am mâncat deloc ciocolată o zi întreagă – concert.

Printre miile de amintiri legate de serile de vineri, pe lângă momentele în care am ocupat scaunele formaţiei sau în care am smuls telefonul unei domnişoare pentru a i-l întinde solistului, ca să filmeze publicul, este şi seara când am primiti invitaţii gratis iar a doua zi trebuia să ne trezim devreme. Decizie complicată demnă de doi adulţi responsabili, care ştiu care le sunt principiile. Normal că am mers la concert, am dormit două ore şi apoi am înjurat toată ziua…