Ciau! 🙂

Mi-a luat destul de mult timp să mă decid dacă ar trebui să scriu asta sau nu. Sunt o persoană exagerat de orgolioasă şi mi-e greu, uneori, să accept că există unele lucruri în viaţa mea de care nu sunt tare mândră. Unul dintre aceste lucruri, să le spunem ruşionase, a fost restanţa, pe care am reuşit să o fac în sesiunea din iarnă în primul an de facultate.

Am crescut într-o familie unde mi se cerea mereu să fiu din ce în ce mai bună. Dacă se poate, cea mai bună. De la grădiniţă, unde trebuia să ştiu poeziile fără să mă încurc şi până la generală, când luam coroniţe şi mii de diplome de la diverse concursuri, am fost mereu presată de gândul că pot şi trebuie să fiu mai bună. Dezamăgirea examenului de capacitate din clasa a VIII-a, când la matematică am luat 5 în cap, a răsturnat familia cu capul în jos. Feţe dezamăgite, chiar plânse luaseră locul părinţilor. Mi-am promis că nu voi mai lăsa vreodată ca norul ăla negru să se abată asupra casei.

S-a mai întâmplat, însă, o dată. După ce am luat BAC-ul, pentru care am plâns după fiecare probă, crezând că puteam fi mai bună de atât, am ajuns la facultatea la care am vrut. Am fost şocată de viaţa studenţească, de profesorii reci, clasele mici şi de tramvaiul 35, care nu venea niciodată la timp. Îmi tremurau picioarele când păşeam în sălile de la etajul 6 şi mă rugam să înţeleg termenii dubioşi din cărţile-biblii ale facultăţii.

✿ ✿ ✿

Primul contact cu sesiunea de iarnă, dar mai ales cu ideea că voi da 5 examene într-o lună, s-a manifestat printr-o răceală severă. Zăceam în pat, cu cartea albastră plină de termeni din comunicare în braţe şi plângeam, pentru că îmi lăcrimau ochii citind. Mă îngropasem în hârtii în camera mea cu mobilă la fel de vintage ca balconul, pe care îmi era frică să ies, şi, îndopată cu pastile, citeam fără oprire. Mi-am luat primul examen cu nota 10, ceea ce m-a făcut să mă blochez şi să recitesc rezultatele. Următoarele note au variat între 9 şi 7, până când am primit rezultatele ultimului examen, la care simţeam că se învârte amfiteatrul cu mine.

Mă trezisem mult prea devreme după o noapte aproape nedormită şi luasem primul autobuz venit, care dădea pe afară de oameni grăbiţi. Ca mine. Abia mi-am făcut loc şi am simţit, după câteva staţii, cum biscuiţii de dimineaţă o să-mi facă surpriza revederii. Am renunţat la autobuz şi mi-am propus să iau metroul. Poate-poate biscuiţii se vor digera. Proastă alegere. Ajunsă la Universitate, după ce mă gândisem serios că nu am pijamale frumoase pentru spital, în cazul în care leşinam pe stradă, am urcat scările şi m-am aşezat în bancă. Examenul începuse şi capul meu nu producea decât gânduri legate de biscuiţii cu ciocolată. Altă alegere proastă. Cine mănâncă biscuiţi cu ciocolată imediat ce se trezeşte? Ieli.

Rezultatul acestei dimineţi dezastruase? Restanţă, Ieli. Prima din viaţa ta, pentru care norul ăla negru s-a abătut iar peste casă. Ziua a fost neagră, masa de seară tăcută iar mintea mea complet buversată. Îmi confirmasem atunci că nu reuşisem să fiu cât de bună puteam şi eram dezamăgită. De mine, pentru că nu fusesem în stare să trec un examen, şi de ai mei, pentru că nu mă certau, ca atunci când eram mai mică.

Am dat restanţa ieri, când băteam stresată cu pixul în masă şi simţeam cum îmi creşte pulsul cu fiecare secundă care trecea. Gândurile îmi erau încâlcite şi mă trezeam analizând tot felul de lucruri irelevante. De la forma bulinelor albastre de pe fusta unei tipe şi până la textura băncii, mintea mea producea cele mai ciudate şi neaşteptate concluzii. Lăsând la o parte faptul că profesorul a fost şocat de numărul mare de oameni prezenţi la examen şi a trebuit să scriem despre Pokemon Go până când grilele aveau să fie multiplicate, emoţiile mele au scăzut brusc odată ce s-a făcut linişte în sală. Mi-am completat examenul şi am ieşit fără nicio grimasă.

Mi-am dat seama că da, oamenii încă râd şi trăiesc şi cu o restanţă, pământul continuă să se învârtă, iar subiectele examenului rămân la fel de nasoale. Viaţa-i faină.

 

1 COMENTARIU

Comments are closed.