Ciau! 🙂

Am decis să ţin în această categorie evidenţa lucrurilor pe care le fac în studenţie. Un fel de jurnal plin cu amintiri, pe care să-l citesc peste câţiva ani şi să mă căiesc că l-am făcut.

✿ ✿ ✿

Semestrul al II-lea a venit peste mine ca o furtună din aia din pădurile tropicale, unde mergi doi paşi pe soare şi în următoarea secundă trebuie să cauţi o frunză de trei ori mai mare decât tine, ca să te poţi ascunde de ploaie. Nu mi-am dat seama că am revenit la clădirea aia veche de pe Bulevardul Regina Elizabeta decât abia când am început să urc scările groase până la etajul trei. Groaznic. Mereu am senzaţia că o să-mi cedeze picioarele şi că o să mă rostogolesc până la picioarele muncitorilor, care renovează mereu câte ceva. Da, avem lift. Nu, nu avem cartelă pentru el.

Faţă în faţă cu această clădire extraordinară, în care intri prin faţă, dar ieşi prin spate, pentru că se închide intrarea principală după o anumită oră, se ridică Second Cup, o cafenea mică şi primitoare. Are şi etaj, unde urci pe o scară circulară şi te întâlneşti cu măsuţele elegante şi lucioase, în jurul cărora te poţi scufunda pe canapelele moi. Ce îmi place la Second Cup este mirosul dulceag şi muzica mereu surprinzătoare. Poţi savura o cafea, având pe fundal X Files sau o melodie cântată exclusiv la mandolină. Spontaneitatea e cheia relaxării.

Am sărbătorit la mesele acestei cafenele cam toate examenele din a doua sesiune a vieţii mele. Indiferent de starea cu care ieşeam din sala de examen, mai mereu aceeaşi, de altfel, ochii mei găseau o masă la terasă şi ţâşneam acolo. În ciuda faptului că am intoleranţă la lactoză, comandam acelaşi smoothie, pe care îl aşteptam mai mereu în locul greşit. Doar nu mai venisem de cel puţin cinci ori înainte. Mi-am zis mereu că voi încerca toate aromele, dar am băut doar cu fructul pasiunii de fiecare dată. Era puţin mai acrişor.

Fără să-mi dau seama, cafeneaua a devenit locul întâlnirilor cu prietenii, unde discutam despre lucrurile care ne enervează, inclusiv ignorarea oamenilor cu talent în favoarea ,,ţipătorilor”, şi locul unde s-a născut Radio Kapac. Numele avea o semnificaţie profundă, puternic înrădăcinată în concepte morale şi etice. Numai că am cam uitat-o.

Radio Kapac a fost proiectul nostru final pentru cursul de Radio. Un proiect pentru care ne-am plimbat prin tot Centrul Vechi, înregistrând şi râzând de oamenii care se holbau la noi. Vorbeam singure cu un telefon şi ne pasam emisia. Probabil arăta destul de dubios.  Spre deosebire de colegii noştri, care au respectat programa şi au adunat ştiri politice şi economice, noi am vorbit despre concerte, muzică şi despre cele mai mici preţuri la bere. Ieşit din comun, un punct scăzut, dar sunt mândră când ascult materialul.

Tot la masa cafenelei am primit un autograf în exclusivitate de la o colegă, care a mâzgălit o foaie şi a rupt-o pentru mine. O am şi acum în agendă, alături de şerveţele dintr-un club de pe Calea Victoriei, de stickere cu DoR, SUB25 şi de autograful Simonei Halep, pentru care mi-am dat CNP-ul.

Am băut ultimul smoothie sub umbrela SecondCup acum mai bine de două luni, când îmi puneam întrebări serioase despre viitor. Nostalgia sfârşitului de an mi-a făcut băutura puţin amară…