Ciau! 🙂

Astăzi, după ce am stricat duşul şi m-am îmbrăcat din cap până în picioare în negru, fără să scot măcar o mână pe geam, să observ şi eu cum se topeşte de la căldură, am plecat la Balkanik Festival. Nu am mers niciodată la un festival până acum, aşa că am avut destul de multe emoţii, care au murit imediat ce m-am dat jos din tramvai şi mi-am dat seama că nu ştiu să ajung.

Emoţiile că poate nu mă voi descurca şi că probabil mă voi holba la lume ca la extratereştri au fost înlocuite de fiorii ăia reci, pe care îi simţi când eşti în pericol. Mergând după GPS, speram eu, nu în direcţia opusă, ca de obicei, am păşit pe o stradă îngustă, aromată cu mirosuri amestecate de gunoi, excremente şi lapte stricat. Un tramvai obosit ajungea greoi în staţia care tăia strada în două, unde stăteau răsfiraţi trei bărbaţi cu ghiozdane mari în spate. Majoritatea persoanelor, care urlau, încercând să comunice fără să se apropie, că poate-poate se dezintegrau dacă vorbeau la o distanţă mai mică de un metru, stăteau pe mijlocul şoselii. Ciudat este că m-am trezit şi eu mergând pe şosea, când în dreapta mea se întindea un trotuar lat.

În timp ce treceam pe lângă vreo trei magazine, care îşi expuneau coroanele imense în forme de inimă şi lacrimă, am primit complimente de la un tip într-un tricou albastru, care stătea cocoţat pe un scaun şi spărgea seminţe. Puţin mai în faţă, o domnişoară cu o strungăreaţă imensă începuse să întrebe cu ce poate fi de folos, chiar dacă paşii mei nu s-au oprit nici măcar pentru o clipă în dreptul ei.  Oamenii sunt sociabili acolo, da.

După încă vreo cinci minute de străbătut străzi murdare, am ajuns în faţa grădinii Uranus. Mi s-a scanat biletul şi am primit pentru prima dată o brăţară. Portocalie, cu un soare galben şi numele festivalului pe ea. Eram fericită şi probabil mă uitam ca la curcubee la tipa care tot încerca să-mi spună ceva. Urechile mele, însă, nu erau în stare să o audă. Am dat din cap şi am intrat în grădină, tot strângându-mi brăţara şi întrebându-mă de ce mi-a lăsat-o aşa largă. Abia când prietena mea a ajuns lângă mine am realizat de ce.

,,Au zis să nu încercăm să le strângem.”

A, da? Aproape că îmi oprisem circulaţia sângelui şi intrasem în panică, pentru că nu puteam slăbi brăţara. M-am resemnat în cele din urmă şi m-am aruncat pe un şezlong roşu aflat pe un fel de platformă de ciment din mijlocul grădinii. Privind în jur, puteam zări scena pe care ştiam că aveau să urce artişti mai târziu. Deocamdată se făceau probe şi un bărbat masiv, îmbrăcat într-un tricou alb cu broderie galbenă bătea ritmatic în cele trei tarabane din faţa lui. O muzică plăcută, cu o oarecare tentă tristă.

Balkanik Festival îţi deschide oarecum ochii. De la bărbatul cu un zâmbet veşnic pe faţă, care vinde mâncare cu condimente indiene şi până la tinere care confecţionează agende din lemn şi visează să facă tricouri şi albume foto, întreg festivalul îţi aduce la picioare o lumea nouă. Dacă alegi să intri, să atingi coperţile subţiri ale agendelor handmade, care îţi povestesc despre ce înseamnă iubirea sau să guşti dintr-un rulou de carne de pui rece sub o umbrelă, alături de mame hipsteriţe, poţi descoperi că nu eşti, de fapt, atât de diferit pe cât îţi place uneori să crezi.

O tipă îşi părăsise rucsacul pe jos şi răsfoia o carte cu pagini galbene, în timp ce se legăna într-un hamac roşu. Eram geloasă pe ea.

✿ ✿ ✿

Cred că alcoolul apropie oamenii. Când este consumat cu măsură şi dragoste. De la afişe cu ,,shot-uri de ţuică” şi până la veşnica bere în pahar de plastic, oamenii se strângeau în faţa scenei, unde o femeie nu mai mare de 30 de ani, îmrăcată într-o rochie vişinie, tipic arăbească, se apropia încet de microfon. Ochii ei mari şi negri priveau mulţimea şi buzele-i roşii nu trădau nici măcar un singur zâmbet. Am simţit o oarecare tristeţe în vocea ei când a început să cânte. Mâinile i se ridicau spre cerul negru, fără stele, şi aşteptau parcă ceva. Nu ştiam ce.

Paradoxal, lângă ea, îmbrăcat într-o cămaşă neagră, descheiată, un bărbat desculţ mai că îşi rupea arcuşul în coardele viorii. Făcea şpagatul în aer şi cânta în genunchi, toate astea în timp ce pleznea vioara cu arcuşul. A fascinat toţi fotografii, care se strânseseră să prindă cadre artistice.

Am plecat înainte să vină pe scenă şi următorul artist, pentru că îmi era teamă că nu voi mai putea ieşi de pe străzile murdare şi pline de oameni sociabili. Am mărit pasul pe drumul de întoarcere şi aproape am fost călcată de o motocicletă pe trecea de pietoni. Norocul se ţine scai de mine uneori.

Balkanik Festival va continua şi în weekend, când sper să nu-mi mai risc viaţa pe drum.