Ciau! 🙂

Eram super plictisită într-o zi şi am dat, nu mai ştiu prin ce conjunctură magică, peste încă o reclamă a unei noi emisiuni.  Nu mă dau în vânt după programele noastre televizate, ceea ce e destul de grav, pentru că nici la ştiri nu mă uit, iar facultatea mă bate la cap cu asta. Noua emisiune, „un format internaţional de succes”, se vrea un fel de spectacol tâmp în care o mână de femei se plimbă, bâţâindu-se, pe un podium şi aşteaptă aprobarea unor juraţi pentru ţinutele alese.

Am căutat, din curiozitate, iar când am ridicat degetul de pe tastatură, domnişoarele cu stil ţipau unele la altele şi se încurcau în propriile argumente. Mă amuză că totuşi sunt lăsate să se facă de cacao, deşi scenele în care fineţea şi feminismul lor exuberant răbufnesc în vulgaritate şi prostie pot fi foarte uşor tăiate la montaj. Presupun că stilul este direct legat de cât de mulţi decibeli poţi atinge atunci când nu-ţi convine că o altă persoană consideră că ţi-ai coafat părul greşit.

Derulând emisiunea, mi-am amintit de o scenă cam de prin a VIII-a, când eram scoşi în faţa tablei de proful de matematică. Ieşeam din bancă timizi, cu carneţelele negre în mâinile transpirate şi începeam să turuim apoi formule, încercând să nu facem contact vizual cu alţi colegi, ca nu cumva să ne încurcăm. Exact aşa stăteau şi domnişoarele cu stil în faţa juraţilor. Drepte, cu ochii mijiţi, aşteptându-şi parcă biletul de trimitere la Auschwitz pentru că nu au tocit Teorema lui Pitagora. Ca şi noi, şi ele au primit calificative.

Ce am învăţat din cele 10 minute petrecute alături de oamenii îmbrăcaţi cum „trebuie” este că o salopetă nu trebuie niciodată asortată cu un colier şi că ai mult mai mult stil dacă îţi dai pantalonii jos şi defilezi în chiloţi. Complet normal şi evident.

✿ ✿ ✿

Nu am fost niciodată la modă şi nici nu mi-a păsat dacă pantalonii nu sunt in ton cu floarea de pe mâneca tricoului. Atâta timp cât puteam sta turceşte oriunde şi puteam alerga după autobuz, eram cât se poate de mulţumită de cum eram îmbrăcată. Începusem, la un moment dat, să invidiez, într-o oarecare măsură, tipele care făceau ca hainele să li se muleze plăcut pe corp, dar mi-a trecut repede. Încă prefer teneşii în locul pantofilor şi blugii în locul fustelor. E mai comod.

Mă amuză când oamenii încep să arunce cu diverse cuvinte atunci când văd ceva supărător la o altă persoană. Cea mai recentă ,,insultă vestimentară” citită este: ,,Arată disgraţios!”. Îmi şi imaginez persoana respectivă ţinând o ceaşcă de ceai în mâna dreaptă, cu un degeţel ridicat, normal, ca să aibă stil, şi strâmbând din nas în timp ce rosteşte apăsat insulta. Probabil că poartă şi o pereche de ochelari fumurii şi o vestă peste tricou. Tot cu stil.

Ce înseamnă disgraţios? DEX-ul dă următoarea definiţie: lipsit de grație, care displace. Presupun că e nasol să ai o pereche de sandale care displac. Ce o fi fost în mintea oamenilor care au creat astfel de modele fără pic de graţie? Sigur au vrut să convingă persoanele fără stil să le cumpere şi să defileze cu ele, iritându-i pe oamenii încălţaţi aşa cum trebuie. Ce plan diabolic!

Oare este atât de important că bocancii nu mai sunt de sezon sau că bluza este şifonată? Chiar trebuie să porţi tocuri nu foarte înalte, dar nici foarte jose, cum spuneau juraţii, ca să te poţi prezenta la o aniversare? Nu puteţi, pur şi simplu, merge cu o sticlă de vin roşu şi să povestiţi, fără să vă priviţi încăţămintea şi să decideţi dacă e disgraţioasă sau nu? Presupun că esteticul e mai puternic decât două pahare de vin…