Ceau!

Zilele astea îmi este foarte dor de acasă, aşa că îi sun pe ai mei mai mereu. Îi obosesc, nu le spun nimic interesant, ci doar îi ţin în telefon ca să îi aud. Chiar şi când se enervează mă simt bine. Mă simt mai  aproape de casă cu fiecare decibel.

Dintr-un oarecare motiv, m-am tot gândit la casa mea roz pal şi la gardul vişiniu. E o combinaţie pe placul tatălui meu, deci prefer să mă abţin de la comentarii. Este foarte ciudat că numai în gândul meu locul unde am copilărit şi-a păstrat magia. Când ajung în faţa curţii şi deschid poarta, magia se năruie. Nimic nu mai e la fel. Curtea mi se pare mică, satul mi se pare pustiu şi vecinii din ce în ce mai bătrâni. Seara nu mai are miros de chipsuri cu sare şi suc, nu mai ai loc pe banca de sub becul mare din faţa curţii, iar copii au dispărut.Unii au devenit părinţi mult prea devreme şi îşi împart existenţa între casă şi serviciu, alţii au luat avionul şi au părăsit ţara, iar restul revin, aşa ca mine, cu un nod în gât în satul cu o singură stradă asfaltată.

✿ ✿ ✿

Strada principală nu a avut un nume oficial până acum câţiva ani, când s-au născut străzi rupte parcă din filme cu extratereştri. De la strada viselor şi până la strada stelelor, toate aleile prăfuite au fost botezate în grabă. Pe strada principală, într-o casă roz un copil blond, cu părul tăiat în două părţi simetrice de o cărare mult prea accentuată, învăţa să meargă cu bicicleta. Cu două roţi ajutătoare şi un coşuleţ albastru cu galben, bicicleta minusculă, cumpărată, normal, pe un roz pal, era târâtă prin ţărâna din curte.

Copilul de pe strada principală nu adormea până bunica nu îi zicea minim patru poveşti. Dacă se putea, altele în fiecare seară. A început să-şi enerveze părinţii de la 8 luni, când a decis că e timpul să-şi spună oful şi să-şi facă simţită prezenţa şi prin vorbe. S-a împrietenit în cărucior cu o vecină, la fel de blondă, şi împreună desenau prinţese câţiva ani mai târziu. Copiau prinţesele de pe cărţile de desenat şi le arătau mândre tuturor. Au urmat desene mai complicate, care inculdeau personaje din Pokemon şi Regele Shaman, pe care le-au îngropat în capsula timpului. Visau ca la 20 de ani, peste mii de ani, adică, să dezgroape cutia de pizza şi să îşi amintească ce făceau când nu le păsa până la ce oră se pot juca. Au dezgropat-o două zile mai târziu.

Copilul de pe strada principală nu suporta băieţii la şcoală, aşa că ţipa mereu la ei. Deşi era mereu catalogat drept un copil timid şi retras, nu s-a sfiit să-şi ameninţe învăţătoare că o să lipsească de la serbare, dacă avea de gând să dea premiile în ordine alfabetică. Doar nu se străduise să înveţe tot anul pentru a fi strigat printre ultimii. Coroniţa îşi pierdea din strălucire.

Copilul de pe strada principală făcea seriale. Filmate cu camera unui Nokia şi editate pe loc, folosindu-se pauza, serialele erau numai bune de apărut la TV. Acestei pasiune i s-a adăugat şi convingerea dirigintei în clasa a VII-a pentru a pune în scenă o piesă de teatru scrisă de el. Se numea “Săraca fată bogată” şi trebuia să fie o comedie. Şi-a mobilizat toţi colegii şi copilul de pe strada principală a urcat pe scenă. A primit, însă, un comentariu absurd de la un părinte, care i-a ţipat în faţă că e greşit să încerci să schimbi ceva. Atâta timp cât stai într-un sat, la serbări ar trebui să se cânte colinde şi să se danseze populară. Nimic mai greşit, şi-a spus copilul plângând.

Nu era pentru prima dată când se prezenta oamenilor de pe un nivel mai înalt. În clasele generale făcuse o trupă, cu care susţinuse un spectacol…eşuat. A dat vina atunci pe ignoranţa oamenilor. Ce să ştie ei despre muzica pe care o cânta? El avea experienţă. Dădea spectacole acasă, pentru care vindea bilete cu 50 de bani copiilor din sat. Caietul albastru de melodii era folosit aproape în fiecare weekend.

Pe atunci, copilul era mic, iar satul mare. Copacii chinuiţi de vânt i se păreau înfricoşători şi şi-a abandonat o dată bicicleta la mijlocul drumul,pentru a fugi pe jos până acasă, de teama ploii care venea. Vecinul, care în timpul colindatului îl băga în casă şi îi dădea multe dulciuri, încă trăia. O maşină în plină viteză, condusă de un tânăr entuziasmat că trăieşte, nu îi  pusese capăt zilelor într-o dimineaţă de primăvară. Drumul spre şcoală era lung, magazinele aveau rafturile prea sus, iar căţeluşa Pufi nu se mai oprea din adus pui pe lume.

Acum, mai mult decât de casă, de sat…mi-e dor de el…de copilul de pe strada principală, care voia mereu un nou spectacol.