Ciau!

Ieri am mers 2 ore cu tramvaiul şi în timp ce mă rugam ca soarele să nu vină să-mi terorizeze geamul, am observat oamenii care urcau. Cu feţe lungi, cămăşi descheiate şi genţi cărămizii, roase de timp, bărbaţii se sprijineau de barele tramvaiului iar femeile priveau încruntate în jur. I-am oferit unui bătrân locul meu de pe scaun, dar mi-a zâmbit şi m-a refuzat. Prefera să stea în picioare şi să se sprijine cu grijă atunci când tramvaiul lua curbe. Era singura persoană pe care am văzut-o zâmbind în călătoria aceea. Era îmbrăcat într-o pereche de pantaloni reiaţi, destul de groşi, şi avea o cămaşă bleu închisă până în gât. Ce-i drept, era cu mânecă scurtă, dar tot m-a făcut să-mi pun o grămadă de întrebări despre lupta bătrânelului cu soarele de afară.

Vorbea încet, mai mult şoptind, cu o femeie destul de solidă, care stătea şi ea prinsă de bară lângă el. Nu păreau de aceeaşi vârstă. Femeia avea o rochie liliachie, lungă până în pământ şi o pereche de ochelari de soare care îi acoperea jumătate din faţă. Avea părul roşcat, probabil vopsit, scurt şi ondulat. Îşi zâmbeau şi nu aveau bagaje la fel ca ceilalţi oameni. Probabil se plimbau…aşa ca mine. Asta m-a făcut să mă întreb cine voi vrea să fiu la bătrâneţe. Bărbatul în pantaloni reiaţi sau persoana din spatele meu, care strângea cu putere geanta de serviciu.

✿ ✿ ✿

Mulţi cred că fericirea se cumpără. Că vei fi fericit dacă intri la o facultate de prestigiu, dacă termini facultatea de prestigiu şi ajungi să lucrezi într-o instituţie cu un prestigiu cel puţin la fel de mare. Alergăm după un succes imaginar şi uităm că nu orice medic salveată vieţi, nu orice avocat e bun în tribunal şi nu orice profesor are răbdare cu cei mici.

Am fost foarte criticată în momentul în care am ales să dau la jurnalism. Nu auzeam altceva decât “muritoare de foame” , “Esca e doar una”, “O să alergi după vedete şi o să îţi iei bătaie până la urmă, să te saturi” în jurul meu. Asta pentru că am ales să fac ce îmi place. Şi nu, nu să alerg după vedete până o să ajung bătută. Nu despre asta e vorba.

Cunosc oameni care au renunţat la facultate, pentru că şi-au dat seama că, alegând în funcţie de concepţiile celor din jur, nu reuşesc să fie fericiţi. Nu este atât de greu. Aşa cum putem spune că ne plac tricourile galbene sau că preferăm crizantemele în locul trandafirilor, de ce  nu putem alege să fim ce vrem, fără să primim critici?  Fără să fim chiar noi propriul critic?  DE GUSTIBUS ET COLORIBUS, NON DISPUTANDUM (Seneca).

Eu cred că aleg să fiu bătrânul în pantaloni reiaţi şi să merg cu tramvaiul şi la 80 de ani, povestind unui prieten despre cum am ales să fac ce mi-a plăcut. ^ ^